4.02.2012

Astăzi e ziua mondială a cancerului. Am aflat despre asta acum două zile, citind aici. Denumirea mi se pare un pic neinspirată. În mintea mea, suna mai bine „Ziua mondială împotriva cancerului”, dar e bine că se încearcă, totuși, un soi de conștientizare despre pericolul reprezentat de această boală.
Din nefericire, știu cum se manifestă pentru că l-am văzut pe tata cum s-a chinuit cu cancerul. Pe 26 mai am aflat că are cancer. Pe 27 iunie, eu am fost cea care i-a spus că are cancer, eram doar eu și el, singuri în casă și cu vocea tremurândă încercând să nu plâng i-am vorbit despre cancer, despre stadiul în care spunea biopsia că este, despre „soluții” și l-am lăsat să aleagă ce a crezut el că i se potrivește. În ziua aia, am realizat ce om puternic este tata și am văzut cu câtă demnitate și-a asumat diagnosticul. E la fel de adevărat că în câteva luni, boala i-a luat puterea, demnitatea și, în cele din urmă, viața. 

N-a fost ușor. Nici acum nu este. Nu cred că va fi vreodată ușor.

Leapșă de sîmbătă

1. Principala mea trăsătură este perseverența.

2. Calitatea pe care doresc să o întalnesc la un bărbat este inteligența.

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie este modul în care își pune în valoare calitățile.

4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei? Onestitatea și faptul că îmi spun și ce nu vreau să aud.

5. Principalul meu defect: încăpățânarea.
6. Îndeletnicirea mea preferată: somnul.

7. Fericirea pe care mi-o visez e cea care depinde doar de mine.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire? Moartea oamenilor dragi mie.

9. Locul unde aş vrea să trăiesc: capitala Austriei. :)
10. Culoarea mea preferată este: verde.

11. Floarea care-mi place: crizantema, îmi plac foarte mult florile de toamnă.

12. Pasărea mea preferata este ciocănitoarea.

13. Prozatorii mei preferaţi sunt Octavian Paler, Dostoievski, Jostein Gaarder, Gabriel Garcia Marquez, Balzac, și ar mai fi, dar nu-mi mai vin în minte acum.

14.Poetii mei preferaţi sunt: Blaga, Păunescu, Eminescu.

15. Eroii mei preferaţi din literatură: Ivan Denisovici, Captain Wentworth.

16. Eroinele mele preferate din literatură: Elizabeth Bennet, Anne Elliot.

17. Muzicienii mei preferaţi: prefer să mă raportez la melodii, nu la oamenii care le cântă, motiv pentru care nu am cântăreți și trupe preferate, ci doar cântece în care îmi place să mă pierd.

18. Pictorii mei preferaţi nu am destule cunoștințe în domeniu pentru a face astfel de aprecieri.

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală sunt cei care au știut să rămână true to themselves.

20. Ce urăsc cel mai mult?! Prostia în cantități industriale.

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: discreția.

22. Cum aş vrea să mor?! Repede.

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă sunt greșelile făcute pentru prima dată.

24. Deviza mea este ”Shit happens! All the time...”

Leapșă preluată (cum altfel?) de la Laura. O ofer Anei și Lizului, în măsura în care au timp și dispoziția necesară.

Today

O dimineață târzie presărată cu lupte greco-romane, cereale cu lapte ”gătite” de Alin, o cafea tare cu lapte și frișcă și lene în stil italian. :)

O după-amiază cu lecții pentru a doua zi: ppt-uri pentru ora de științe și pentru activitatea extra de marți, bărcuțe și dansuri populare românești - totul făcând parte din aceleași pregătiri pentru ziua de mâine -, o omletă pe placul tuturor, un serial care îmi place și un joc pe care EU îl cred idiot (să sperăm că nenea Mac-Mac nu citește aceste rânduri), totul presărat cu muzica mea: cu o melodie pe care am primit-o de la tine pe vremea când nu eram împreună și făceam schimb de mail-uri și muzici, cu o piesă cântată de LeAnn Rimes descoperită pe vremea când aveam atâta timp la dispoziție încât descărcam albume întregi și le ascultam pe repeat ca să-mi dau seama ce rămâne și ce șterg, o melodie care îmi amintește de zilele în cămin și revin la ritmuri mai lente cu Enya.

Te privesc în timp ce te joci și zâmbesc pentru că în clipa asta apreciez prezentul cu tot ce are el de oferit, chiar dacă stăm fiecare la laptop-ul lui și nu ne-am uitat la niciun episod din Grey's Anatomy, chiar dacă azi am avut preocupări diferite, acum te simt mai aproape ca niciodată.

Memories

Azi am luat la puricat arhiva numită ”Tranzit”, am citit Cubul de aer al Angelei, am răsfoit rândurile Anei și mi-am amintit de ”prețioasele minute când cumpărăm pâine”, am citit rânduri scrise de mine, rânduri scrise de alții pentru mine, am zâmbit citind mesajele din ”Spațiul celor ce nu sunt singuri”... Și câte amintiri au năvălit deodată în mine, câte clipe fericite, câte lacrimi, câte pseudonime care nu mai au chip, câți oameni dragi atunci care nu mai au chip acum, câte întâlniri la redacția ziarului care ne tolera în fiecare miercuri... Pe-atunci era singura certitudine, miercurea mă îmbrățișam cu Angela, zâmbeam când o vedeam pe Ana, lăsam mesaje pentru oameni dragi care nu mai aveau timp să ajungă la redacție... Era o atmosferă care te copleșea dincolo de orice ți s-ar fi întâmplat în ziua respectivă și era de ajuns să fii acolo ca să-ți fie bine...

Și mai era și sâmbăta... așteptam cu sufletul la gură ziarul cu suplimentul de week-end să văd dacă mi-au apărut rândurile, sau în rândurile cui îmi mai regăsesc trăirile (n-am să uit niciodată rândurile lui Velev din articolul ăla la care nu mai știu titlul), sau zâmbeam malițios când descopeream plagiaturile unora...

A fost o perioadă tare frumoasă și sunt cu atât mai mult recunoscătoare cu cât unii oameni dragi din perioada aia au rămas și azi, sunt recunoscătoare că au fost și oameni care m-au îmbogățit și care mi-au fost alături atunci, sunt recunoscătoare că am avut privilegiul să fi trăit și să fi simțit toate astea lângă oamenii care se adunau miercurea, la redacția ”Viața Liberă”.

Pare o veșnicie de atunci, deși nu cred că au trecut mai mult de 4 ani de când Angela a decis că așa e mai bine și îmi amintesc și acum mesajul primit în ziua în care a scris ultimul ”Tranzit”. Atunci când simți că așa e cel mai bine pentru tine, regretele nu-și au rostul... M-am surprins fiind un pic nostalgică, dar am realizat că e un sentiment firesc și nicidecum dorința de a mă întoarce în acea perioadă. A fost exact cât a trebuit să fie, atunci când a trebuit să fie. Mulțumesc vouă, Tranzitari nebuni și frumoși și ție, Mami, pentru prilejul de a crește cu și lângă acei oameni.

Ana m-a întrebat în unul dintre mesajele din spațiul pomenit mai devreme dacă știam melodia asta:

Da, o știam. :)

Leapșa de la Laura (nici nu mai știu a câta)

Se pare că postările mele din ultima vreme au legătura cu Laura. :)

Mâncarea anului: Salata cu amestec mexican, ton și lămâie.

Băutura anului: Gin tonic

Party-ul anului: Aniversarea Aurei!

Patul anului: Patul în care nu sunt singură.

Piesa anului: Adele - Someone like you

Site-ul anului: didactic.ro

Blogul anului: Cuburile Angelei

Ruda anului: Giulia

Prietena anului: M

Excursia anului: Galați-Brașov-Azuga-Bușteni-Sinaia-Galați

Gafa anului: Nu-mi amintesc acum, dar sunt sigură că or fi vreo câteva demne de top 10. :)

Vorba anului: Ar fi câteva, dar nu sunt ale mele așa că mă abțin.

Sportul anului: -tenis de masă la Lepșa

Filmul anului: Everwood

Jocul anului: Karaoke

Parfumul anului: Light Blue

Filmul preferat al Crăciunului: Serendipity

Culoarea preferată de Crăciun: Verde

Stai în pijamale sau te aranjezi în ziua de Revelion: O să mă aranjez pentru temperaturi sub zero.

Dacă ai putea cumpăra doar un singur cadou anul acesta, persoana căreia i l-ai dărui este: tatălui meu.

Îți deschizi cadourile în Ajunul Crăciunului sau în dimineața zilei de Crăciun? Anul ăsta, l-am deschis cu două săptămâni înainte. :)

Ce îți place să faci în seara de Revelion? Să dorm.

Care sunt aromele favorite de sarbatori? Scorțișoară, vanilie, portocală și friptura făcută de mama pentru mine...

Dintr-un mail de la Laura

”Școala altfel”...

De-abia am prididit să fac

Planificări - o droaie,

Că vin, din urmă, la atac,

Ședințe ca o ploaie!

Ieri am avut C.P., iar azi

Ședință cu părinții,

Alaltăieri C.A., C.E.A.C.,

Să mă ferească sfinții!

Peste trei zile voi ave,

C-așa-i acum poruncă,

Prea-minunatul C.C.E.,

Și-alte ședințe încă.

Și ca să-mi fie foarte clar

C-am misie-ntre misii, 

Fac parte - ca misionar -

Din treizeci de comisii!

Număr absențe, raportez,

Săptămânal de-acuma.

Excursii - le organizez,

Serbări - una și una!

Sesiunea de comunicări

Și cea de referate,

Concursuri, baluri, adunări

Tot eu le fac pe toate... 

Pornesc spre casă șchiopătând

De-atâta aiureală,

Se-aud ectenii de comând

Când plec de lângă școală.

Că rostul ni l-au resetat

Nebunii și cretinii.

Au smuls din holdă grâu curat

Și pun în loc... ciulinii.

E noapte, stelele lucesc
Și bate-un vânt iernatic.
Sunt încă trează şi muncesc,
La un proiect didactic.

Mai fac statistici şi printez,
Scriu zeci de protocoale.
Aşa se vede că lucrez -
În rest, sunt vorbe goale.

Afară-i frig, în casă frig -

Că n-am bani de căldură,

Și-mi vine, uite-așa, să strig,

Să-mi dau drumul la gură!

C-am înțeles: de ani întregi

Reforma-i ca sminteala,

Așa e când promulgă legi

Cine urăște școala.

Mai am de corectat lucrări,

Și zeci de portofolii,

Îmi pun pe umeri, să nu-ngheț,

Un șal mâncat de molii.

Adorm, într-un târziu, frumos,

Cu capul pe o mapă.

Visez cât am ajuns de... jos,

Pentru trei lei drept plată.

Tresar în somn, că am uitat

Să pun în opt dosare

Dovezi de parteneriat

Și de colaborare.

Și mă trezesc în zori de zi,

Ca dintr-un joc de iele,

Înmormântată în hârtii,

Dosare, dosărele...

Și, vai de capul meu, uitai

Să fac o socoteală

Cu note mici și mai dihai

La cea mai cea scorneală:

Îi zice într-un fel măreț -

”Testare inițială” -

Un fel de măr, dar pădureț,

O nouă abureală.

Și plan remedial mai am

Să fac până-n amiază.

Că am și ore până-atunci -

Asta nu mai contează!

Aș vrea să plâng, dar nu e chip,

Nu-i timp de consolare,

Că vine, mâine, ARACIP

Comisia-teroare.

Și o să ia la scotocit

Toată maculatura

Ce tinde către infinit,

Sporind harababura...

Și vin, cu rostul lor ”sublim”,

Iar când or bate-n poartă,

Pe loc ne-or cere să vorbim

Limba română... moartă!

Că-i alta limba, la dosar,

Decât e limba vie.

Școlarul nu mai e școlar,

E... ”educabil”. Fie!

Și ca să fie pe deplin

Reforma - făcătură,

Poruncă nouă mai primim

Spre nouă-nvățătură:

”Când educabilul ți-o da,

Cu sete,-un pumn în gură,

Tu să-i explici, cu glas duios,

Că-i rea apucătură.

N-ai voie să-i vorbești răstit,

Necum să-i tragi o palmă,

Ai dreptul să-i zâmbești, smerit,

Cu fața cât mai calmă!”

Să nu uit...

Un ou Kinder, o surpriză total neașteptată, o întrebare așa cum trebuie, un răspuns care a venit firesc (așa cum ne place nouă)... Și un zâmbet larg și tâmp pe fața mea într-o zi în care nu credeam că voi fi capabilă nici măcar de un zâmbet chinuit. :)

Clarificare

Mi-ai atras atenția că n-am mai scris așa cum obișnuiam și a fost destul de ciudat să te aud pe tine spunând exact ce aveam și eu în minte, dar nu aveam curaj să mă aud spunând. Știu și eu că poate părea că nu mai am păreri și idei proprii, argumente și, poate, nici suficiente gânduri ale mele să le exprim aici, așa cum obișnuiam. Dar mi se întâmplă să pierd sensul, să nu mai știu ce și de ce scriu, iar în perioada asta, mi-e destul de greu să scriu pentru că, pe de o parte, nici nu prea mai am mult timp la dispoziție, iar pe de altă parte, stările mele sunt inconstante, și chiar sumbre câteodată. Încă nu stăpânesc la perfecție ”arta” de a reuși să-mi îndrept gândurile în altă parte atunci când mă încearcă tristeți, lacrimi și alte asemenea stări ce nu pot fi exprimate în locuri publice. 

Chiar dacă am tot felul de postări în minte despre tot ce am învățat la cursurile de formare la care am luat parte în ultimele luni, chiar dacă am diverse subiecte ce mă preocupă în ultima vreme, chiar dacă am parte de momente în care mă revolt sau mă bucur, îmi vine din ce în ce mai greu să scriu aici. Nu mai simt nevoia să mă exprim (și) aici și nu știu cât timp o să mai existe blog-ul ăsta. E foarte adevărat că am întâlnit oameni talentați și frumoși în spațiul ăsta, oameni care au adus ceva în plus în ceea ce mă privește și mi-au extins perspectiva, dar acum nu mă mai simt în stare să mai adaug postări.

Probabil, am nevoie de timp sau de inspirație, poate de amândouă, dar pentru moment o să renunț la postări și o să mă gândesc dacă le reiau sau nu. Știu că rândurile de mai sus sunt în contradicție cu întâlnirea de mâine, dar pentru mine, întrevederea respectivă e mai mult un prilej de reîntâlnire cu două dintre prietenele mele care, întâmplător sau nu, au blog-uri și nu o declarație cum că aș fi un blogger gălățean.

Videoclipul e un ”microb” luat de la Alin. :)

P.S. Am închis comentariile la postarea asta pentru că nu vreau încurajări sau motive să scriu sau motive să renunț la blog, am împărtășit toate astea pentru a vă explica de ce nu vor mai fi postări noi, cel puțin pentru o perioadă. Pe curând...

Imagini

BloGL #1 Blogmeet Galați*

 **Poza e așa cum am învățat de la Ana.

Zice Liz, zice și Ana și m-am gândit că o cafea cu cele două nu sună deloc rău. :) 

Dar ca să fim înțeleși, scopul adunării e întâlnirea blogerilor gălățeni, propusă de Răzvan, întâlnire ce are loc sâmbătă, 19 noiembrie 2011, la 12:30 - 13:00, într-un bar de care n-am auzit și care se numește The News Cafe (se găsește în spate la Arcada). Mai multe informații găsiți la Răzvan.

* Am ”împrumutat” titlul de la Liz.

"Life is what happens to you while you're busy making other plans"

- Do you know anything about dreams, Harold?

- I mean, how to decipher them? With any expertise in that arena, I’d first have to believe that dreams held any greater significance than as a mere dumping of neurological refuse. However, perhaps this one time I could be of some aid. Go on.

- Well, in this dream I’m in New York only it’s not three years ago, it’s today as though I’d never left. It’s one of those rainy nights where you can’t get a cab anywhere and, umm, I make it through the storm and to Gabriel’s on West 60th Street. It’s this great restaurant where Julia and I used to take the kids on Friday nights provided that I could get out of work on time. Anyway, I take off my coat and I say hello to the hostess and I head to the table and she’s there – Julia. She’s there and Ephram’s there and Delia and they’re laughing and smiling and I just watch them and I feel so happy again. I’ve had that dream three or four times in the past month.

- What do you think it means?

- I think it means that life knocked me on my ass 3 years ago and I haven’t gotten up since. I think it means that no matter how hard I try to make sense of Julia’s death that the tragedy of losing her will always eclipse whatever good comes to me.

- Andy?

- It’s true. Forget anything I’ve learned or experienced, I would take it all back. I would take that life back in a heartbeat. 

- You don’t know what that life would be. 

- I can promise you it’d be a hell of a lot better than what I’ve got right now.

- Better for who? For a family you never saw? For patients you never really cared about?

- For everyone.

- Well, I have two children who are going to attending some kind of college within the next few years and I’ve just spent a quarter of my savings on the worst business investment this side of Euro Disney, so take what I’m about to say with a proper grain of salt. Dreams aren’t meant to be understood any more than tragedy can be averted. Life happens to us. We learn to be grateful when things are good and to count our blessing when things are bad. And the only certainty in all of it is that it all just keeps happening.

P.S.  Titlul se potrivește cu plecările pentru o noapte la Constanța sau Iași, nu-i așa, Aura? Știu că nu am scris despre proiectul Leapșa sau despre vizita la Iași ce i-a urmat, dar promit că vor avea loc în pagina asta imediat ce îmi găsesc ideile. :) 

Wishful thinking

Azi mi-am dorit o vacanță cât mai departe... mi-am dorit o vișinată turnată de Lau în timp ce eu și Ana povestim și râdem de toate tâmpeniile... mi-am dorit să ne ținem de mână și să mă văd prin ochii tăi (ai mei sunt prea încețoșați în ultima vreme)... mi-am dorit să fiu lângă oameni pe care îi admir și de care mi-e dor... mi-am dorit să mă trezesc într-o lume în care ultimele luni să fi fost doar un vis urât... mi-am dorit să râd...

Pauza a luat sfârșit... mă întorc la ce am de făcut.


Later edit: Mi-a spus Blogger că ăsta e postul cu numărul 200. Poate o să fiu mai inspirată la cel cu numărul 300.

Busy day :)

Ziua de ieri a fost una lungă, aglomerată și foarte bine-venită dar, cu toate astea, nu-mi găsesc cuvintele care să cuprindă starea pe care am avut-o ieri, stare care a fost de bine având în vedere însemnătatea zilei. 

Am reușit să vorbesc cu prietena-colegă care m-a uns pe suflet atunci când m-a sunat pe mine ca să împărtășească o bucurie. Am făcut mici cumpărături necesare, mi-am ridicat cardul de la bancă, am pus la punct câteva treburi pe care le lăsasem neterminate, am primit ''vigoare'' de la un prieten care mi-e din ce în ce mai drag, am asistat la încărcare și descărcare de BCA-uri, am primit o sticlă de suc doar pentru mine de la cineva care a înțeles că nu vroiam să las mașina nesupravegheată și m-a surprins tare plăcut gestul lui. Little things counts a lot.

Seara a venit ca o gură de aer mult așteptată și m-am bucurat cu oameni deosebiți de KFC și de mușchetari 3D, cu toate că mie îmi plac filmele care respectă cartea și nu o iau pe câmpii, dar talentul actorilor și efectele speciale au compensat toate nemulțumirile mele.

Mi s-a confirmat, nici nu mai știu a câta oară, că sunt un om norocos.

Thank you for being you, my #1.

Sunday morning

Am descoperit la Bucureşti că nu mai am emoţii, eu cea mai emotivă şi mai temătoare, am devenit împrăştiată şi uitucă, eu care mă lăudam cu memoria mea de elefant şi cu faptul că eram mai organizată ca un planner, am început să plâng din orice şi cea mai neînsemnată întâmplare îmi aminteşte de tata, şi constat că mi-e din ce în ce mai greu să respir...
Cu toate astea, nu mai vreau să fiu întrebată cum mă simt, nu mai vreau să aud păreri de rău şi sincere condoleanţe, nu mai vreau să fiu cocoloşită şi îmbrăţişată, nu mai vreau să mi se spună să fiu puternică, nu mai vreau să aud ce om bun era tata, nu mai vreau să-i văd hainele împrăştiate pe patul meu, nu mai vreau să aud povestindu-se ce s-a întâmplat în ultimele lui clipe de viaţă - eram acolo, îl ţineam de mână şi n-o să uit niciodată, nu mai vreau să fiu întrebată dacă mi-e bine, nu mai vreau să fiu privită cu milă.

Vreau, în schimb, să-mi cunosc verişoara care s-a născut de curând, vreau să folosesc cea mai frumoasă imprimantă - cadou pentru mine de Crăciun, de Paşti şi de Anul nou, vreau să fiu lăsată să-mi revin în ritmul meu, vreau să am timp să recitesc cărţile cumpărate de Alin din Real, vreau să plec într-o vacanţă, vreau să nu mai plâng în maxi-taxi, vreau...

It's ok not to be ok

I'm back!

M-am întors de vreo câteva zile, dar abia acum am reușit să scriu despre experiența de săptămâna trecută.

A fost Bucureşti pentru 6 zile în care m-am simțit în elementul meu. Am învățat lucruri noi, mi s-au recunoscut calitățile (formatoarea îmi spunea fata deșteaptă de la Frumușița), mi s-a atras atenția asupra defectelor pe un ton care m-a încântat, am avut parte de clipe deosebite și am reușit să văd colecția de cărți a Dorei.

A fost o experiență care m-a îmbogățit așa cum nici nu speram să se întâmple și am adăugat în lista de contacte oameni la care mă gândesc cu zâmbetul pe buze. De fapt, am fost mai mereu cu zâmbetul pe buze pentru că timpul petrecut în sala aia de conferințe a însemnat acumulare, creștere, a însemnat un prilej să demonstrez că sunt un om ”care poate” :)) și - mai presus de toate - am reușit să-mi țin mintea ocupată cu orice altceva și nu cu motivul pentru care port coronița aia pe cap.

Îi mulțumesc Dianei pentru poze. :)

Plecată din provincie :)

"Măcar o dată pe an mergi într-un loc în care nu ai mai fost niciodată." Mâine dimineaţă plec la Bucureşti pentru 6 zile. Am emoţii şi bucuria nu e întreagă pentru că e unul dintre visele care mi se împlinesc fără să fie şi Alin prezent. Ştiu că va îmi va fi alături fără să fie aproape, dar sentimentul e mult mai intens când mă oglindesc în privirea lui.

Aşteptările sunt mari, emoţiile ating şi ele cote înalte, tot ce-mi rămâne e să corespund profilului şi să le dovedesc celor ce cred în mine că nu s-au înşelat.

"I don't know how to exist in a world where my dad doesn't"

Chestii pe care nu ţi le-am (mai) zis în ultima vreme

De fiecare dată când pleci, dar de fiecare dată, sentimentele mele cresc în intensitate probabil pentru că "I remind myself how lucky I am to have someone so special to miss". Zâmbesc pentru că am convingerea că puţini sunt cei care pot spune că sunt liberi, aşa cum suntem noi. E adevărat că nu e o libertate absolută, dar infernul, cu siguranţă, nu e celălalt. E o certitudine că am un loc în lumea ta, tot aşa cum e o certitudine că eu câştig pariul că lumea e a mea. :)
Şi aşa îmi amintesc că sunt chestii pe care nu ţi le-am mai zis în ultima vreme şi nu pentru că I'm taking you for granted, ci pentru că îmi tai macaroana de câte ori mă apucă cheful de spus chestii siropoase. Nu mă laşi să fac declaraţii "pufoase", dar poţi să stai liniştit: secretul tău e în siguranţă şi n-o să povestesc nimănui că tu îmi fredonezi "Love of my life" la telefon... Oups! mi-a scăpat.
Cu toată distanţa care ne desparte uneori şi cu toate zilele în care nu ne vedem (ce să-i faci, nu-i uichend în fiecare zi), doar noi ştim că trişezi la skandenberg, doar noi am testat sosul ăla din roşii, măsline şi prea mult chilli, doar noi ştim cât de mult contează o după-amiază liniştită în care tot ce facem e să ne uităm la filme şi să ne ţinem de mână - mai ales atunci când nu ne certăm. :P Ştiu că nu-ţi place să spun asta, dar de la tine învăţ să fiu un om mai bun, mai generos, mai înţelegător, chiar dacă tu nu eşti very nice atunci când eşti la volan şi pedale.

Ascult melodia asta pe repeat-obsesiv pentru că nu-mi ies din cap versurile "I'll be better to you", dar şi pentru că e varianta feminină a altui cântec foarte mişto, cel puţin aşa pare de unde privesc eu.
I'll hold you in my heart until I can hold you in my arms. Have a safe trip!

P:S. Din fericire, aici poţi să ai replică doar după. :P

A really good day

Ziua de ieri a început atunci când m-am urcat în autobuz, m-am așezat pe scaun și am început să citesc, a continuat cu vânzătoarea de la un magazin în care nu am mai intrat niciodată, o femeie trecută de prima tinerețe care mi-a vorbit ca și cum mă cunoștea de-o viață. Portarul de la cabinetul doctorului stomatolog mi-a zâmbit și m-a întrebat ce mai fac, doamna asistentă (a aceluiași domn doctor) m-a asigurat de tot respectul dumneai pentru meseria pe care am practicat-o până în iunie anul ăsta și mi-a zâmbit așa cum nu a mai făcut-o până atunci.

După câteva ezitări, am fost de acord cu Conan, the barbarian în 3D, la Brăila, mai mult pentru că ”îmi plăcea compania” și nu pentru film, dar așa am aflat că mai încă un lucru în comun cu tanti-mama-lu'-Vlăduț. Am râs așa cum știam că se va întâmpla și am încercat să uit de orice altceva. Răzvan a întreținut atmosfera, de la Elena am mai învățat câte ceva despre eleganță, la Aura am observat culoarea cea nouă și am împărțit drumul spre casă, fără drumul la mare de data asta, iar Laurențiu a făcut ce face el de obicei: a avut grijă să țip un pic.

Ieri m-am simțit frumoasă și fericită (poate pentru că pe deodorantul pe care l-am cumpărat scrie happy) și am reușit, după multă vreme, să mă relaxez și să fiu fericită.

În altă ordine de idei, azi e ziua lui Horia Brenciu. :) Nu am reținut niciodată datele de naștere a celor ce apar la televizor, dar pe-a lui o țin minte de pe vremea când făcea matinalul de la TVR1 pentru că, de ziua lui, a cântat la pian mai toată emisiunea și atunci am aflat ce voce are omul ăsta și cât show poate să facă.

”Looking for a job but a Jack will do”

 (Am făcut doar o singură poză pentru că telefonul meu se descărca)

Aseară, în timp ce mă îndreptam spre Alin gândindu-mă că sunt prea obosită ca să ajung să-l văd pe Victoraș cântând, mi-am dat seama că nu am învățat nimic stând toată ziua în spital. Am ajuns la destinație, m-am schimbat de haine și am plecat val-vârtej spre faleză încercând să mai prind ceva din cântare. A durat mai puțin decât mă așteptam, dar am savurat fiecare melodie. Fără bere și fără să mă agit, nu au mers de una singură. 

La sfârșit, în timp ce mă îndreptam spre autobuz, mi-am propus să mă țin de capul lui John până mai organizează o petrecere la moșie și cu Victoraș prezent. Omul e super pe scenă, dar e și mai și atunci când e doar el cu o chitară, cântând. Ideal ar fi, ca la următoarea ”petrecere la moșie”, John să nu mai doarmă cu chitara în spate. Crezi?

Și apropo de oameni dragi, tot căutând-o pe Ana în mulțime, am zărit o femeie cu părul lung și negru, îmbrăcată în negru, o femeie frumoasă cu un umăr gol. Am recunoscut-o, deși era noapte, m-am apropiat să-mi confirm bănuiala și am obținut prima îmbrățișare de la ea din afara spațiului online, îmbrățișarea aia de care tot vorbim ba la mine, ba la ea pe blog. :)

Nu sunt foarte coerentă pentru că nu am dormit în ultimele nopți și creierul meu e pe pilot automat.

Fericire

"Vreau să mai stai"

În ziua în care John mai câştigă un an în experienţa numită viaţă, eu am obţinut o victorie, a mea, câştigată prin forţe proprii, prin felul meu de a fi. Cuvinte de genul "eşti cea mai potrivită pentru ce vrem noi", "tu eşti finalista noastră" mi-au adus zâmbetul pe buze (lucru greu de obţinut zilele astea) şi mi-au redat încrederea ascunsă cine ştie pe unde. Nu m-am bucurat prea mult pentru victoria asta, contextul nu-mi permite să accept job-ul (ştiu cât de mult îţi place cuvântul ăsta), dar colegul ce mi-a fost profesor - de voie, de nevoie - mi-a deschis o fereastră  în momentul în care eu am închis o uşă şi sunt recunoscătoare cu atât mai mult cu cât a ţinut să-mi precizeze asta telefonic tocmai ca să am (şi) alt subiect de gândire.

"Fake it 'till you make it" e deviza după care mă ghidez în perioada asta. Poate Andy Brown nu era chiar atât de clueless.

Genial şi de bun-simţ

Scrisoare către tine

M-ai întrebat cum fac faţă la toate astea şi atunci când ţi-am zis că nici eu nu ştiu, ai făcut o pauză crezând că te iau la mişto. Adevărul e că nu ştii cum reacţionezi într-o situaţie de genul ăsta până nu treci printr-o asemenea situaţie, până nu experimentezi durerea, furia, neputinţa, nu ai de unde să ştii cum ai să reacţionezi. Poate părea banal, ca un clişeu care nu mai impresionează pe nimeni, dar cert e că, din punctul meu de vedere, o asemenea conjunctură, îţi arată părţi ale tale de care nu erai conştient, te trezeşti deodată că ai de luat atâtea decizii pe care nu le poţi controla, decizii care vin din afară, care nu au legătură cu puterea ta de decizie, cu voinţa ta, dar pe care trebuie să le respecţi.

Îţi ocupi timpul cu cât mai multe activităţi, ca să n-o iei razna şi aşa ajungi să vezi Transformers 3 în 3D, la Brăila chiar dacă nu ai văzut 1 sau 2 şi nu e genul tău de film şi mănânci în miez de noapte la MacDonalds pentru că era închis la KFC şi te duci în probe într-o comună cu oameni celebri în care ai mai fost doar în trecere.

Înveţi, mai mult decât ai vrea, despre organismul şi corpul tău, eşti obligat de genele pe care le-ai moştenit - zice medicul de familie, îţi dai seama de cât de limitat eşti, realizezi cu înfricoşătoare luciditate că o chestie pe nici măcar nu o poţi atinge sau vedea, te poate omorî atât de uşor.

Mă gândesc mult la moarte în perioada asta, a mea, a celor din jur şi reacţionez, exagerat uneori, când aud că a mai murit cineva. Mă gândesc la cât de limitată sunt, cât de neputincioasă sunt şi am momente, mai ales dimineaţa, când nu ştiu de ce mă mai dau jos din pat, de ce nu rămân acolo să mai stau cu ochii pe pereţi. Alin îmi zicea de "survivor's guilt" şi mi-am dat seama că nu mă consolează cu nimic că sentimentele alea poartă un nume, chiar nu micşorează durerea sau neputinţa sau furia.

Colega-prietenă, ţi-am povestit despre ea, îmi spunea că sunt prea pătimaşă, că trăiesc prea intens experienţele şi asta mi-a amintit că mi-ai spus tu că sunt un om al extremelor, că n-am ştiut niciodată să aleg calea de mijloc şi că asta nu e un lucru rău, partea proastă e, ziceai tu, că ofer totul şi primesc doar frânturi - am stilizat puţin că erau şi cuvinte pe care am ales să nu le folosesc aici. :) Îţi spun astea pentru că şi experienţa asta o trăiesc la cote înalte, agonia e la ea acasă când ştiu că NU POT să fac nimic, nu pot controla, amâna sau întârzia deznodământul, trebuie să mă pregătesc sufleteşte, să mă întăresc, cum ai spus tu, şi să merg înainte.

Dar tu m-ai întrebat ce am învăţat eu din toate astea şi eu bat câmpii despre cum mă simt. Am învăţat că el e un om mult mai puternic decât credeam eu, am învăţat despre mine că sunt un om mult mai puternic decât mă credeam şi că sunt şi oameni care abia acum realizează că eu nu sunt un om slab şi neajutorat, am învăţat că trebuie să-mi controlez emoţiile, chiar dacă nu-mi iese întotdeauna, am învăţat să  fac diferenţa dintre durere şi umilinţă (nu-ţi permiţi să-ţi pierzi demnitatea), am învăţat să-mi respect corpul şi să am mai multă grijă de el, încerc să nu mai amân lucruri pe care le cred importante. O fi mult, o fi puţin, nici eu nu ştiu. Încerc în fiecare zi să fac ceva, să-mi ocup mintea cu tot felul de chestii ca să nu mă aşez într-un colţ şi să plâng. 
Încerc să fiu eu aia puternică pentru mama şi Cristi, încerc să-l încurajez pe el în zilele în care el nu mai are puterea să spună bancuri sau să facă mişto de noi şi încerc să nu mă pierd pe mine în toată chestia asta. Nu vreau să mă schimbe situaţia asta, dar simt că se întâmplă fără voia mea şi ştiu că nu e bine, dar "afectivul bate raţionalul" şi sunt situaţii în care reacţionez cu totul diferit de cum obişnuiam.
Mai e mult până departe şi tot ce pot să fac e să nu mă opresc. Vorbim, sper, când o să ai concediu. Poate o sa ajung să-ţi văd şi cuibul, cine ştie.