marți, iulie 19, 2016

Motherhood... my two cents

Am fost intrebata de ce nu scriu despre experientele mele din sarcina, nastere, alaptare si, mai nou, diversificare si m-am trezit ca am ramas cu gandul la un raspuns.
Cred ca nu am scris pentru ca fiecare dintre etapele descrise anterior sunt unice pentru fiecare femeie care a decis sau careia i s-a intamplat sa ramana insarcinata. ("Cine mai face copiii neplanificati in 2015?" a ramas un inside joke si nu face obiectul acestor randuri. :))) ) Este adevarat ca sunt si lucruri comune femeilor care devin mame, dar asta nu inseamna ca experienta mea poate fi vreun etalon sau vreun sablon. Si totusi... poate pentru ca simt nevoia sa nu uit niste treburi, pentru mine a fost cam asa... Disclaimer: povestirile de mai jos sunt descrise asa cum au ramas ele in memoria afectiva.
Sarcina: Primele 5 luni le-am petrecut cu capul in wc si ma simteam mai mereu sleita de puteri, tafnoasa, pusa pe harta si cu o constanta senzatie de foame care era satisfacuta doar pentru 10-15 minute ca mai apoi sa stau in genunchi si sa vomit tot ceea ce mancasem. Nu am inteles unde era "fericirea care ti se citeste pe chip, privirea luminoasa si plina de implinire" despre care tot citeam pe site-uri de profil. In urmatoarele 4 luni, m-am simteam greoaie, fara pofta de mancare, cu arsuri gastrice dese si iritante si ingrozita de nastere. Rational eram constienta ca e un proces natural prin care omenirea se tot perpetua de mii de ani, emotional eram ingrozita si nu intelegeam de ce nu s-a gasit o metoda mai blanda in decursul atator ani de evolutie.
Nasterea: Oricat am citit si mi s-a povestit despre trebusoara asta, am constat ca nimic nu te pregateste pentru proba practica. Am tot fost intrebata despre durere si alte alea, dar detaliile sunt un pic "blurate" in ceea ce ma priveste. Marturisesc ca imi amintesc ca m-a durut, ca m-am intrebat cu ce-am gresit atat de tare in viata asta de simt durerile alea si ca am implorat divinitatea sa nu ma lase sa mor si ca mi-a trecut prin minte posibiltatea unor resentimente fata de "flacau" pentru durerile simtite (n-a fost cazul), dar nu pot sa spun ca imi amintesc intensitatea. Iar dupa expulzie, in timp ce asistenta era ocupata sa repare pagubele provocate de venirea pe lume a flacaului, eu incercam sa-i spun bancuri, lucru la care nu ma pricep deloc. :))
Alaptarea: Inceputul nu a avut nimic din legendele despre ora magica si alte asemenea povesti care sunt doar pe hartie in maternitatile din Romania. In primele 24 de ore, am stat langa copilul meu doar cateva minute, timp in care asistenta a constat ca nu i-au fost curatate corespunzator caile aeriene si trebuie tinut sub observatie la "neonato". Pana a doua zi, cand mi l-au adus, nu am primit niciun update despre starea lui sau vreo explicatie cu privire la ce se intampla cu el. Si nici atunci nu a fost nimeni generos cu raspunsuri sau vreo vorba buna, mi-a fost incredintat cu mentiunea ca trebuie tinut cate 15 minute la fiecare san si la un interval de 2-3 ore si asta a fost tot "instructajul". Asta a fost contextul in care am inceput eu alaptarea. A fost greu la inceput si la o zi dupa ce am ajuns acasa am avut parte si de "furia laptelui" denumire tare potrivita situatiei. Am incercat cu masaje sub apa calda, comprese calde, varza pusa pe sani si muls cu pompa (mulsul a fost cea mai neinspirata metoda pentru ca nu a facut altceva decat sa creasca productia de lapte si sanii sa fie si mai durerosi), nimic nu parea sa functioneze si sanii erau din ce in ce mai mari si mai durerosi si ma intrebam daca o sa ies vie si din treaba asta. Am fost salvata de notitele luate la un curs despre alaptare la care am fost impreuna cu prietena mea care a nascut fix la o saptamana dupa mine. Am renuntat la alaptatul la program, la cele 15 minute pe ceas la fiecare san si am lasat bebelusul sa faca ce stia el mai bine atunci si a mers. A durat cateva cateva zile, dar sanii au devenit moi fara sa raman fara lapte si am reusit, impreuna cu flacaul, sa trec si peste asta.
Din nefericire, a urmat si o perioada de "cadere a personalitatii" asa cum a numit-o Alin in incercarea lui de a fi bland cu mine. Peste toate astea, aveam dureri si de la cusaturile post nastere si am inceput sa ma simt un soi de prizoniera, nu iesisem de 3 saptamani din casa si cum treaba cu puseurile nu e doar un zvon rautacios, ajunsesem sa ma simt un soi de robotel care trebuia sa hraneasca bebelusul, sa-l schimbe si sa-l linisteasca pana adoarme ca apoi sa o ia de la capat. La capat a ajuns si rabdarea mea, intr-o zi in care am crezut ca daca n-o sa ies din casa, o sa-mi pierd mintile. Asa ca am iesit din casa, dupa ce am alimentat mancaciosul, pana la magazinul de la colt unde am mers sa cumpar servetele umede si protectii pentru sutien (destept om ala care s-a gandit sa le inventeze). Pe de o parte, m-a linistit iesirea aia, dar am stat tot timpul cu inima la gat ca eu nu sunt langa el si o sa se simta abandonat de ma-sa fix in momentele alea nasoale cand pe el il supara puseul.
M-am intors acasa hotarata sa nu mai plec de langa el, dar fiind mai mereu flamanda, insetata, obosita, nedormita si cu vezica pe cale sa explodeze, pierdeam destul de repede resursele necesare pentru a raspunde nevoilor unui bebelus aflat intr-o continua adaptare la mediul neprietenos din punctul lui de vedere. Nici acum nu stiu de ce nu dormeam si eu o data cu el sau ce anume faceam asa important, dar m-a salvat, din punctul asta de vedere, rabdarea lui Alin si cartea Ioanei Chicet Macoveiciuc - Am sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda.
Diversificarea: Alta piatra de incercare si o etapa foarte controversata si plina de legende. M-am documentat si instinctul m-a dus catre versiunea clasica: piureuri de legume si hranirea cu lingurita. Am si avut noroc pentru ca bebelusul, fire curioasa si mancacioasa, a avut un start bun: nu a refuzat cele cateva lingurite de piure de pastarnac, s-a strambat el un pic si a facut cateva grimase simpatice (prinse intr-un filmulet realizat cu aparatul foto montat pe trepied, cum altfel?!?), dar a mancat fara probleme. Asta pana am ajuns la fructe, dupa 7 luni. Eu ma temeam ca o sa dea de gustul dulce si va fi un chin cu legumele, dar, spre surprinderea mea, are zile cand refuza fructele si infuleca legumele cu o viteza si o placere cum nu prea am mai vazut la alti bebelusi. E adevarat ca abia am inceput diversificarea si e un proces care va dura, dar sper sa ramana la fel de curios, macar cu legumele daca din celelate nu prea vrea sa guste.
Cam asa a fost pentru mine, pana acum, experienta asta si nu stiu daca o sa mai scriu despre subiectul asta, dar ma bucur ca intrebarea aia mi-a dat impulsul necesar de a mai scrie aici. Va urma... :)

joi, aprilie 28, 2016

Fie ca sarbatorile sa ma lase in pace!

"Sa faci macar un kil de cozonac, sa miroasa si la tine in casa a cozonac, c-asa-i la Pasti" imi spune cineva bine intentionat. Lasand la o parte faptul ca Alin e cel care face prajituri/cozonac/cornuri si Pastile sunt despre ALTCEVA, eu nu vreau sa miroasa a mancare in casa, chiar daca mancarea aia e cozonac. 
Nu inteleg de ce sarbatorile astea religioase, care ar trebui sa fie un prilej de liniste spirituala si introspectie, sunt pentru romani motiv sa-si umple cosurile de cumparaturi, sa se calce pe bataturi si nervi la piata sau supermarket (uneori cheltuind bani pe care nu-i au, dar asta e alta poveste). 
Mie nu-mi place cand miroase a mancare in toata casa, nu-mi place sa fac cumparaturi cand sunt magazinele pline de oameni dornici de papornite pline de mancare care vor ajunge la gunoi dupa cateva zile, eu nu vreau sa fac cinci feluri de mancare ca sa le asezonez apoi cu triferment, rowacol, colebil si mai stiu eu ce enzime pancreatice pentru care se fac diverse reclame (tampite) la tv. 
Asa ce dau unii iama in cele "bucate traditionale" in preajma sarbatorilor, de zici ca in restul anului mananca doar miercurea si vinerea (si atunci se multumesc cu gaura din covrig).
Recunosc ca, in preajma unor asemenea evenimente, ma gandesc serios sa emigrez intr-o tara in care opulenta si imbuibatul cu mancare nu e un sport national, o tara in care fiecare eveniment din viata unui om, de la nastere la moarte, nu trebuie sa fie asezonat sau validat de cate 5-6 feluri de mancare, unul mai plin de carne si dulciuri ca altul. Plus ca mintea mea neodihnita ( de la atat nesomn) nu poate sa priceapa de ce suferinta, moartea si invierea (asa cum sunt ele propovaduite si descrise pentru cine crede) sunt un motiv pentru a oferi cadouri si a cauta oua de ciocolata!!!!!
Sunt dupa doua nopti nedormite si o zi plina de evenimente care m-au secatuit si de ultima farama de energie si nu mai am rabdarea/dorinta/nervii de sarbatori "romanesti" asa ca va rog sa ma lasati in pace, sa nu-mi dati tag in poze cu iepurasi dragalasi care stau pe oua si poate o sa reusesc sa si dorm 3 ore legate.

sâmbătă, februarie 14, 2015

Grey :)

Nu scriu eu despre subiecte de actualitate, dar trebuie să recunosc că în săptămâna ce a trecut am dat și eu Anatomia lui Grey pe cele 50 de umbre ale domnului Grey... cartea. Și a fost o trilogie pe care am citit-o cam în 4 zile (avantajul concediului și al faptului că a avut cine să gătească și să facă un pic de curățenie) tocmai pentru că e o carte ușoară, scrisă bine, fără să aibă pretenția unei candidaturi la Premiul Nobel sau a unei distincții pentru originalitate.
Am văzut multe recenzii, să le spun negative, pe seama filmului de la oameni care n-au citit cărțile și care se plângeau de clișee* și de lipsa unei scene cu sex oral. Serios? Numai prin asta și îmi dau seama ca n-ai citit cartea/trilogia. Eu încă nu am văzut filmul, dar dacă au tras draperia peste scenele de sex și sado-masochism, ar fi o ipocrizie fără margini, mai ales din partea autoarei care este și unul dintre producători. Dar, pe de altă parte, dacă te duci la film în speranța că o să vizionezi  un film porno, the joke is on you!
Știu că e o carte e plină de clișee, dar eu n-am citit-o în speranța că îmi va răspunde la marile întrebări ale vieții sau că îmi va oferi idei pentru viața mea sexuală, am început din curiozitate și am continuat s-o citesc pentru că m-a prins povestea, poveste care mi se pare drăgălașă, pe alocuri siropoasă și, da!, plină de clișee, dar asta pentru că e ceva sweet în orice poveste care transformă un bărbat handicapat emoțional și obsedat de control/posesie și „pervertit în 50 de nuanțe” într-unul care umple o casă cu flori de câmp pentru o cerere în căsătorie (spoiler alert!). 
Am tot văzut trailerul, iar melodia de mai jos e pe repeat de câteva zile și nu cred că filmul va fi mai bun decât cartea (rare sunt situațiile când se întâmplă asta), dar merg să-l văd tocmai pentru că nu mă aștept la o capodoperă artistică, ci la un film de duminică dup-amiază pentru un sfârșit nedorit de concediu, când încerci să prelungești starea de dolce far niente.



*Citeam cândva la Liz o chestie foarte mișto despre clișee, dar nu am găsit postarea acum și o să încerc să redau ideea din memoria-mi șubredă. Clișeele ajung clișee tocmai pentru că funcționează, de fiecare dată. 
Lizule, te rog să mă ierți dacă ți-am denaturat spusele, eu așa le țin minte.

sâmbătă, ianuarie 24, 2015

New

Mp4 player, căști, muzică mișto care îmi pune un zâmbet tâmp pe față, ghete impermeabile și picioare calde (cum așa ceva în plină iarnă?!?), sentimentul că nu mă grăbesc nicăieri, privirea spre cer și clipele de eu cu mine în care reușesc să mă relaxez.
Bonus: pizza și prăjitură homemade, noapte aproape albă și primul sleepover în pijamalele Aurei, în patul handmade by Laurențiu.
P.S. Se poate spune că mi-am atins targetul de o postare pe săptămână, nu?
P.S. 2 Este asta o postare mai veselă?

sâmbătă, ianuarie 17, 2015

Schimbări :)

Da, titlul descrie viața mea din ultimele luni și am senzația că nu mă voi opri aici... :)
2014 a fost anul șomajului - indemnizat ori ba, cursurilor și diplomelor adăugate la portofoliu, anul în care mama și-a fracturat piciorul stâng și i-am ținut de urât o lună, anul primului accident (între noi fie vorba, am zgâriat mașina când am ieșit din parcare pentru că nu am apreciat corect distanța) cu mașina din scaunul șoferului, anul în care am schimbat domeniul de muncă, anul cununiei religioase, anul în care m-am mai îndrăgostit un pic de Alin...
2015 a început, pentru mine, pe 10 când am ajuns la Bușteni și ningea ca-n povești (fără să fim nevoiți să deszăpezim ca-n basme) și mi-am amintit cum e să te dai cu sania... a fost ciudat să mă dau cu sania ca adult, atunci când eram copil nu-mi făceam atâtea probleme, am pierdut pe drum îndrăzneala/bucuria/inconștiența cu care mă dădeam cu sania, partea bună e că, asemeni mersului pe bicicletă - sau pe role -, îți intri repede în ritm, începutul e greu și apoi nu vrei să te mai oprești, chiar dacă telescaunul are un program bine stabilit. ;) 
2015 cred că va fi anul începuturilor, cel puțin așa îl văd acum, prin prisma dorințelor, gândurilor, viselor pe care le am și care sunt specifice perioadei; anul în care o să încerc să am mai multă grijă de mine și o să încerc să aflu mai multe despre mine, să mă descopăr pe mai multe planuri, anul în care să învăț lucruri noi (cum ar fi să las deoparte dorința mea de a fi un control-freak și să las incertitudinea să-și revendice locul cuvenit :)) ) și mai vreau ca anul 2015 să fie anul plecărilor și al (re)descoperirilor de locuri și oameni.

P.S. Aviz amatoarelor: am ajuns la concluzia că trebuie să ies din Galați ca să am inspirație să scriu pe blog. :))


miercuri, noiembrie 12, 2014

Titlu :)

Citeam „Jurnal”-ul Oanei Pellea și plângeam fără să mă pot opri... nici din citit și nici din plâns... și mă întrebam de ce simt oamenii nevoia să scrie despre sentimentele care îi încearcă atunci când moare un om care le e drag. Mă întrebam chestia asta în timp ce îmi aminteam că și eu am simțit nevoia să scriu atunci când a murit tata și încă mai simt nevoia asta din când în când, când doare prea tare... 
Tot în cartea Oanei Pellea (poate ar trebui să actualizez lista cu cărți citite, să pară că nu stau degeaba :)) ) m-am identificat cu o chestie: scriu atunci când sunt supărată, revoltată, nervoasă și mai puțin atunci când sunt fericită, atunci când sunt fericită prefer să trăiesc momentele alea și atât. Poate pentru că folosesc scrisul ca un mod de a mă elibera de tot ce mă întristează, scriu în încercarea de a scoate în exteriorul meu tot ce nu mai vreau să simt, iar atunci când sunt fericită vreau să-mi rămână în suflet, să nu împart cu nimeni, să țin pentru mine - egoist și pueril (cine-i mic și egoist?)... 
Sunt o creatură ciudată, din-aia care are pachete de tigări goale de-acum 7 ani sau care încă mai păstrează prin sinapse date și melodii și oameni și întâmplări care i-au făcut sufletul să tresară... și le păstrez pentru că nu știu să fac altfel, știu doar să colecționez obiecte cu valoare sentimentală și trăiri și gânduri... păcat că am uitat să-mi materializez gândurile și să le împart și cu alții, dar poate că și asta e ca mersul pe bicicletă și o să reiau și acest obicei, mai stângaci la început că așa e orice început.
N-am să scriu despre ziua/seara asta poate pentru că e felul meu de a scoate limba la voi (vă știți voi că doar ați fost în Geenie) sau poate vreau să păstrez doar pentru mine râsetele și sentimentul plăcut pe care l-am avut sau poate ar merita o postare separată și nu am starea necesară acum sau inspirația...

vineri, noiembrie 07, 2014

Fără titlu :D

Colegul care îmi spune „Iulia”, singurul om de altfel care folosește acest prenume când e vorba despre mine, atmosfera plăcută și atât de înțepătoare în care m-am regăsit și în care m-aș mai vedea, frânturi din vremuri uitate: Leibniz și monada lui, Xantipa a lu' Socrate, Platon și lucrurile care-și pierd însemnătatea rostindu-le, gânduri și frământări specifice acelei perioade; dorința de a mă apuca din nou de scris, nevoia de a-mi vedea gândurile pe o foaie de hârtie - fie ea și pe ecranul laptopului, muzica pe care o ascult, aparatul foto pe care îl uit acasă nepermis de mult, oameni care mă întreabă ce s-a schimbat după nuntă și răspunsul care vine automat: nimic, cu toate că în capul meu greul abia acum începe, ochelarii care-mi schimbă perspectiva, oamenii fără de care nu mă imaginez, priveliștea pe care vreau s-o schimb, golul omniprezent cu care am învățat să conviețuiesc, soarele care m-a încălzit, Alin care m-a hrănit, Laurențiu care (mi-)a lipsit și gândul la Aura, verigheta pe care n-am mai uitat-o acasă și inelul care acum e pe inelarul drept...
Toate astea azi.

luni, aprilie 07, 2014

Shuffle

Prea mult timp liber la dispoziție pe care nu știu încă să-l gestionez, un domeniu nou și divers despre care învăț, descoperiri referitoare la nunți (varianta aia simplă pe care mi-o doream a sărit de mult din schemă) și tot ce implică, revederi și reacții neașteptate, cărți care stau răbdătoare lângă pat așteptând să fie citite, melodii pe care le fredonam prin tinerețile mele la care am uitat cuvintele, stări pe care nu reușesc să le semnific, cuvinte peste care nu pot să trec și care se transformă în revoltă și încrâncenare, un dor inimaginabil de locuri și oameni noi, mi-e dor să fiu uimită de lucruri frumoase nu de opusul lor, vreau să simt că dețin controlul, șofatul care îmi scade încrederea în propriile abilități, telefonul șmecher pentru care mă simt vinovată uneori, un amestec neomogen care mă divide fără să mă mai lase să mă adun și să mă regăsesc, un blog pe care îl neglijez din lipsă de cuvinte potrivite, și-ar mai fi...

duminică, aprilie 06, 2014

Oglindă

Nu reușesc să înțeleg câteodată de unde vin tupeul și neobrăzarea unora de ar trebui să-i numesc semeni și cât de gros tre' să fie stratul de șoric ca să poți avea un asemenea comportament. Să poți spune, cu zâmbetul larg pe buze, unui om câte-n lună și în stele cu o ipocrizie și un tupeu fără să ai o umbră de rușine. 
Și ce mă supără cel mai tare e neputința mea de a ignora asemenea specimene, mai ales că le pot observa în libertate, acolo unde există oameni dragi pe care încearcă să-i păcălească și pentru ce? Să-ți poți spune seara povești despre cât de bun și pur ești, să te păcălești că vrei doar binele celor din jur, că iubirea față de semeni te ajută sa faci totul, să-ți construiești masca fără de care n-ar fi vreun suflet pe lumea asta care sa te vrea în preajmă. Culmea e că sunt și oamenii care refuză să creadă ca ai purta vreo mască și te cred bun și sensibil și așa reușești să îți găsești câte un grup pe lângă care să te aciuezi. 
Până când? Cât mai poți să te prefaci? Mărturisesc cu revoltă și o doză de furie că îmi doresc să fiu lângă tine atunci când o să cadă masca, să-ți întind o oglindă...

miercuri, decembrie 18, 2013

Bucuria din seara asta

De ceva vreme mă aflu într-un fel de buclă în care am doar zile proaste presărate ici-colo cu câteva clipe în care reușesc să-mi schimonosesc fața într-o chestie despre care se poate spune că, dintr-un profil îndepărtat, seamănă a zâmbet.
Ziua de azi nu a făcut excepție și până acum câteva minute îmi doream să nu mai am parte de o asemenea zi măcar până la anul pe vremea asta și spun până acum câteva minute pentru că s-a întâmplat ceva care mi-a pus un zâmbet adevărat pe chip și mi-a adus în suflet o emoție pe care n-am mai simțit-o de mult.
Am fost colindată de un grup de liceeni ai Liceului de Artă: un flaut (cred), o chitară inscripționată cu mesaje și două voci care mai că mi-au adus lacrimi în ochi. Și mi-a mai plăcut că după ce au terminat de cântat, s-au îndreptat către următorul apartament fără să aștepte nimic în schimb.
I-am întrebat dacă pot să le fac o poză și după ce au acceptat și mi-am făcut damblaua, mi-au cerut un pahar cu apă, apă - nu suc sau altceva. Am deschis sticla de Bucovina și au fost și mai încântați de faptul că apa nu avea bule. I-am luat la întrebări și mi-au spus că fac asta de 3 ani, în cercuri restrânse și citeam în ochii lor pasiunea și bucuria cu care fac asta.
Nu le-am cerut voie să public poza, așa că nu o voi face, o voi păstra pentru mine ca să-mi amintesc de emoția asta cu prima zi proastă care se ivește. Ca și rândurile astea pe care le vreau a fi un soi de reminder despre bucuriile pe care le poți avea dacă deschizi ușa. :)

duminică, octombrie 13, 2013

Under construction :)

Nu am nimerit din prima butonul de new post, semn că ar trebui să-l folosesc mai des, începând cu rândurile astea ce prind contur acum. Ziceam data trecută că mă reevaluez, eu pe mine mă și sunt în plin proces care „mă scoate mult din zona de confort” și mă arunc singurică în calea unor emoții puternice, mă descopăr și devin vulnerabilă, îmi expun sentimentele și le ajut să devină cuvinte care umplu foi întregi de hârtie. 
Uitasem cât bine îmi este atunci când scriu, când fac poze, când mă plimb cu oameni dragi în timp ce fac poze, când îmi exersez cunoștințele de engleză și ajung să și gândesc în limba autoarei de „Persuasion”, când găsesc câte o melodie de o ascult pe repeat obsesiv-compulsiv, când pun câte-o steluță pe lista de cumpărături, când fac schimb de mesaje - nu în cel mai bun context - cu o femeie cu care mă înțeleg din priviri, când C__ie e partenerul meu și Alin al Aurei la o nuntă la care m-am distrat cum rar îmi iese, când joc Bliț (și mai și câștig) până la 3 dimineața în condițiile în care în câteva ore trebuia să fiu fresh pentru nunta mai devreme-amintită, când conduc până la Tulucești și înapoi fără să am pe cineva în dreapta și îmi mai iese și parcarea laterală fără indicații, când stau de vorbă cu mine însămi și înțeleg că în ultimii doi ani am stat pe loc cu o proptea în spate, când mă reîmprietenesc eu cu mine și încerc să nu mă mai subestimez atât, când am grijă de mine, când îmi iese stăpânirea de sine și ies cu zâmbetul pe buze din situații neplăcute, când realizez că am avut nevoie doar de câteva discuții ca să pot folosi verbe la trecut.
Știu că în ultima vreme mi-am lăsat creierul să vegeteze când ar fi putut face mai mult și că doar inerția m-a ajutat să respir, că am uitat să mă bucur cu adevărat și mi-am sabotat momentele în care aș fi putut fi fericită, că dorința mea de perfecțiune este/poate fi și un defect și îmi refac așteptările pe care le am de la mine, îmi propun ținte realizabile și încerc să îmi dau seama către ce să-mi îndrept creativitatea și știu că o să mă ajute și contextul în care mă voi afla.
Acum, în ciuda oboselii care s-a cronicizat, știu să zâmbesc și cu ochii și îmi dau voie să nu mă mai simt vinovată, mă las cuprinsă de emoții, nu încerc să le mai opresc și încerc să mă bucur și de cea mai mică reușită și să nu mai las frica să mă copleșească. Acum pot să spun și fără să folosesc cuvinte că sunt bine, că sunt liniștită și pe drumul cel bun, mai ales că nu știu încotro mă îndrept.

joi, septembrie 12, 2013

Nimic și nimicuri

(*poza e pentru oameni care știu să aprecieze ironia)

O cărămidă fix în fontanelă, moalele capului cum ar veni, ce se vrea a fi șutul în fund binefăcător. Nu m-am mai aflat până acum într-o situație similară și nu am știut cum să reacționez, încă nu mi-e clar și oscilez între stări și reacții. Cert e că acum am un etalon pentru partea aceea din om numită fățărnicie. Măcar atât. Nu știu să-mi țin sentimentele doar pentru mine și ele se afișează pe chip, încă nu știu să le ascund... e și asta o deprindere pe care nu o stăpânesc. 
Acum aștept cu nerăbdare să închei capitolul și nu reușesc să găsesc vreo părere de rău după ce recitesc argumentele pro și contra, să reformulez: argumentele pro și argumentul contra. Mda, se prea poate să fie un lucru bun ce mi se întâmplă acum, deși nu l-am văzut așa la început.
Mă reevaluez (eu pe mine mă) din mai toate punctele de vedere și cu toată subiectivitatea de care sunt în stare, îmi dă și cu virgulă și cu minus, caut metode să îmbunătățesc, iar primul pas l-am făcut marți, 10.09 a.c. - ziua în care am sărbătorit 4 luni de când am schimbat numele (de familie) și am probat verigheta ce-mi va sta pe deget din octombrie anul viitor. Funny thing: în timp ce probam verigheta vorbeam cu Alin despre cum a apărut asta cu inel de logodnă/verigheta și cum se înrădăcinează niște tradiții și obiceiuri în mentalul colectiv (o fi, oare, de bine că le conștientizăm și totuși le facem?)
Încerc să nu mai opun schimbărilor și să nu mai fiu un control-freak fiind un control-freak, la o adică, schimbare, schimbare, dar să controlez (și) eu ce, când, cum și de ce se schimbă. :))

vineri, august 16, 2013

Mulțumesc, Ana

Nu am știut niciodată să alerg după autografe și nu mi-am strâns niciodată destul curaj pentru a sta de vorbă cu vreun cântăreț pe care îl admir. Până acum câțiva ani, într-o seară de mai când, după ce am văzut la Ana, am luat un bilețel și am scris numele unei melodii, bilețel pe care i l-am întins lui Mircea Vintilă, iar el s-a întors către noi și a dat aprobator din cap. Iar aseară, tot la întrebarea/îndemnul Anei am făcut poze cu Mircea Vintilă.
Abia am reușit să îngân un bună seara, iar până să mă dezmeticesc aveam și adresa de e-mail ca să-i trimită Ana pozele pentru „pagina de facebook”. 


marți, august 13, 2013

Pep talk

Știu că am mai scris/spus despre asta, dar simt nevoia să mă repet. Nu îmi place să fiu încurajată, îmbrățișată, ținută de mână, pupată sau alte asemenea (excepțiile - atunci când e cazul - le fac eu cunoscute dacă simt nevoia) atunci când am o stare... mai puțin fericită. Nu-mi place să primesc discursuri motivaționale, nu vreau să știu cât de bine o să(-mi) fie într-un viitor apropiat, nu vreau bătăi pe umăr, nu vreau să aud cât de năpăstuiți sunt alții și cât de norocoasă sunt eu și care ar trebui să fie cantitatea de recunoștință pentru fiecare centimentru pătrat de noroc cu care am fost înzestrată, nu-mi plac cuvintele goale și lipsite de semnificație (mai rău îmi fac) spuse doar pentru că așa cere vreo convenție socială la care nu mi-am exprimat vreodată acordul de a lua parte. Nu-mi plac exprimările standard în situații neplăcute, cum ar fi „condoleanțe”, nu suport cuvântul și nu-l folosesc, prefer să vorbesc despre vreme sau să fac glume... proaste.
Având în vedere și luând în considerare cele de mai sus, eu nu știu să încurajez, să spun că va fi bine, să înșir tot felul de citate sau discursuri motivaționale, nu știu să transmit energie pozitivă și să zâmbesc cu toată faianța în timp ce spun cât de bine și frumos se vor aranja toate într-o zi, nu vreau să aud de legea compensației - nu înțeleg de ce nu le putem avea pe toate și ce e rău în asta, nu știu și nici nu vreau să știu cum să deschid gura doar ca să spun nimic în speranța că ăla de aude ce zic eu se va simți mai bine și toată durerea va dispărea. Yeah right!
Mai bine tac, dar după ce omul ăla știe că se poate baza pe mine pentru orice, oricând, oriunde și dacă va simți nevoia voi și demonstra asta.
P.S. Știu că n-o să fii bine o vreme, știu și înțeleg asta, dar mai știu că gropițele alea ale tale :P arată foarte bine când zâmbești și-o să ai motive să (mai) zâmbești.

marți, august 06, 2013

Gânduri rătăcite

”Happy is the heart that still feels pain” cântă Ingrid Michaelson în urechea mea, dimineața (în timp ce alerg către serviciu pentru că mereu sunt în întârziere) și mi-a tot rămas chestia asta pe neuron. Evident, nu am avut timp să scriu despre asta între toate chestiile inutile pe care le las să-mi mănânce timpul, entuziasmul și energia. *O colegă îngrijorată de lipsa mea de energie îmi spunea că starea asta ar putea fi primul semn de depresie. O fi, nu zic că nu, dar mie mi-au venit în cap alte explicații pentru starea asta a mea din ultima vreme.*
Revenind la versul de la început, că despre el pornisem rândurile astea, prima dată mi s-a părut că nu aud bine. Cum vine asta cu fericirea și durerea în aceeași propoziție când eu știu niște vremuri în care aș fi fost fericită dacă aș fi fost amorțită și atât, fără sentimente și, mai ales, fără alea care ar implica și durere.
Am realizat, apoi, că sentimentele - fie ele plăcute sau nu - îți amintesc că trăiești, că dincolo de rațiune și logică există acel „je ne sais quoi”, partea aia din tine pe care nu o poți explica, de care nu poți fugi, acea parte din tine care te ajută să găsești resurse chiar și atunci când crezi că ele nu există, partea aia care tresare la primele acorduri ale unei melodii pe care n-ai mai ascultat-o demult, dar pe care o recunoști din primele secunde, partea aia pe care ai vrea s-o urmezi lăsând logica și rațiunea într-un labirint, partea aia pe care o suprimi și o ascunzi prin vreun cotlon ca nu cumva să iasă din tiparele în care oricum nu intri pentru că știi că different is good.
Cam așa și cu fericirea, o vânezi pentru că asta se presupune că ar fi rostul vieții ăsteia și te trezești într-o zi că nu e chiar așa, că sunt lucruri mai importante decât mult-aclamata fericire, că nu e chiar ce sperai că o să găsești atunci când o căutai în locuri „insalubre” și poate ar trebui să-ți îndrepți privirea către acele lucruri care îți amintesc că trăiești.
Happiness is overrated.