marți, aprilie 28, 2009

Retrospecţie


Ieri, frăţiorul meu m-a plimbat cu maşina, pentru a doua oară de când şi-a luat permisul. Trebuie să mărturisesc că îmi place despre el în ipostaza de şofer, e atent şi mă simt în siguranţă cu el la volan. Dar nu despre asta vroiam să scriu, altceva mi-a rămas în minte. Când eram pe lângă Universitate, l-am zărit pe S. şi culmea e că l-am observat de departe, lucru rar pentru mine. În fine, ideea era că nu numai că l-am zărit, dar am şi întors capul după el şi, preţ de câteva clipe, m-am întors în trecut, în urmă cu doi ani şi ceva. 
Îmi amintesc foarte bine că n-a fost o perioadă foarte bună pentru mine. Mă simţeam secată pe dinăuntru, credeam că nu mai am nimic de oferit, iar prezenţa lui S. n-a făcut decât să accentueze această stare. Îl cunoscusem printr-o cunoştinţă comună şi îmi amintesc că s-a întâmplat ceva în mine atunci când l-am cunoscut. Treceam printr-o fază în care nu-mi doream o relaţie din mai multe motive şi eram chiar împăcată cu respectiva situaţie. Asta până când l-am cunoscut pe el, evident. 
Sentimentele mele pentru el erau multiple şi se aflau la extreme. Începusem să-l plac, să-i caut compania, eram fascinată de legătura care se înfiripa între noi într-un timp atât de scurt. Dar în acelaşi timp, ştiam că o eventuală relaţie între noi nu ar fi fost posibilă. În primul rând pentru că avea deja o iubită, iar în al doilea rând, era genul ăla de om influenţabil şi spăşit care era în stare să spună doar "da, pui, facem cum vrei tu" sau, şi mai rău, "da, mami, tu ai întotdeauna dreptate". Şi eu ştiam că eu vreau lângă mine un tip cu păreri proprii, cu care să mă pot contrazice şi chiar certa câteodată şi îmi era cât se poate de clar că nu voiam pe cineva ca el. 
Şi, totuşi... nu puteam să neg sentimentele care se iviseră în legătură cu el. Trebuie să precizez că ajunsesem să vorbim cel puţin o dată pe zi şi el mi se plângea de relaţia lui şi de modul în care în care se purta ea şi, deşi nu-mi plăcea ce auzeam, NICIODATĂ nu i-am spus că ar trebui să o părăsească sau altceva de genul ăsta. Dar şi-a dat seama de sentimentele mele, iar când m-a întrebat dacă vreau să o părăsească, i-am spus, fără să stau pe gânduri, că nu vreau asta şi i-am explicat că orice ar fi făcut, lucrurile nu se vor schimba între noi pentru că eu nu vroiam mai mult de la el şi n-o să-i cer niciodată mai mult decât ce era atunci între noi. 
Începuse să fie din ce în ce mai nemulţumit de relaţie şi erau în punctul în care se despărţeau cam o dată pe săptămână. Într-una din desele lor despărţiri m-a sunat şi m-a rugat să ne întâlnim. Am acceptat să ieşim la o bere "ca între băieţi" şi aşa am aflat motivul întrevederii. Mi-a spus că vrea să se despartă de iubita lui pentru că aşa ar fi fost mai bine pentru el, nu mai suporta situaţia aia cu certuri dese şi aşa-zise definitive, pretindea că nu mai simte nimic pentru ea şi era un capitol încheiat. Cu toate acestea, m-a rugat să-i fiu alături prin discuţii şi eventale păreri ale mele. Am fost de acord deşi ştiam că nu va dura mult până se vor împăca pentru că, aşa cum i-am spus şi lui atunci, el va renunţa la ea doar atunci când va renunţa ea la el. Am vorbit mult, mai mult el pentru că ştiam că vrea să se descarce şi l-am lăsat să povestească. 
La câteva ore după întrevederea aceea, m-a sunat şi mi-a spus că primise un mesaj de la ea în care îi cerea să se întâlnească. M-a întrebat ce să facă pentru că, spunea el, era dispus să facă aşa cum i-aş fi spus eu. I-am răspuns că eu n-o să-i spun ce să facă, el fiind cel ce trebuia să-şi dea seama ce vrea, ce simte şi apoi să facă aşa cum credea el că e mai bine pentru el. Previzibil, s-au împăcat chiar în aceeaşi zi, dar din fericire pentru el, relaţia nu a mai durat mult pentru că la câteva luni, ea a renunţat la el pentru altul. 
Cât despre mine, ca întotdeauna atunci când trebuie să mă refac sufleteşte, m-am închis în mine, am pus cărămidă lângă cărămidă şi m-am izolat de ceilalţi. (M-am obişnuit să trec singură prin situaţii "neplăcute", să mă închid în mine, să analizez situaţia pe toate părţile, să conştientizez greşelile pentru a încerca să le evit pe viitor şi, în final, să trec peste. Din păcate, e un proces ce durează şi s-a întâmplat să pierd oameni dragi pentru că nu am ştiut să le împărtăşesc ce se întâmplă cu mine. Poate nici ei nu au ştiut să aibă răbdare.) 
Dar cum spuneam, mă izolasem de prieteni, mă simţeam seacă pe dinăuntru şi încercam să mă vindec. Din fericire, a existat cineva care nu s-a speriat nici de zid, nici de ceea ce credeam a fi goliciunea mea interioară şi mi-a demonstrat că mai am foarte multe de oferit şi a reuşit să grăbească vindecarea... 
Rememorând toate astea, m-am întrebat dacă aş schimba ceva din tot ce s-a întâmplat în perioada aceea. Răspunsul a venit repede şi cât se poate de hotărât: "Hell no!"

2 comentarii:

  1. E bine cand poti sa ti conturezi durerile din trecutul in cuvinte,te ajuta sa treci mult mai usor peste momentele date, pt ca de cele mai multe ori cuvintele nu sunt capabile sa ne surprinda cele mai intime emotii, which sometimes is great!

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, pot doar să fiu de acord cu tine. Welcome here! :)

    RăspundețiȘtergere

Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi.