marți, mai 05, 2009

Ni se spune...

Ni se spune că trăim într-o lume în care trebuie să fim independenţi, puternici, siguri pe noi, cu cariere pe primul plan, cu case mari şi maşini luxoase care să arate cât de potenţi financiari suntem şi cât de mult ne fericeşte succesul. Ni se spune că scopul scuză mijlocele, că niciun sacrificiu nu e prea mic, că „succesurile” se ating dacă ştim pe cine, unde şi cum să pupăm, că tot ce trebuie să faci e să aştepţi exact momentul potrivit pentru a călca pe cineva pentru a urca încă o treaptă într-o ierarhie impusă cu grijă de alţii. Ni se spune că iubirea durează doar trei ani pentru ca mai apoi să fie înlocuită de ore suplimentare la locul de muncă, de ipoteca la casă şi/sau maşină, de grija pentru copiii (dacă ţi se întâmplă şi de-astea) că trebuie să-i duci la grădiniţă şi, dacă îţi mai aminteşti, să-i iei la ore târzii după ce pleci de la muncă. Ni se spune că trebuie să credem fără să cercetăm, că trebuie să fii un cetăţean exemplar cu toate taxele plătite la timp, că putem dormi liniştiţi că are cine să ne vegheze. Ni se tot spune, dar culmea!, nimic din toate astea nu intră în căp’şorul ăsta al meu.
Eu ştiu că nu sunt mereu puternică sau sigură de mine, că mi se întâmplă să devin vulnerabilă şi, poate, uşor dependentă de o îmbrăţişare, de fiorul unui sărut, de un peisaj la apus, de norii de la care nu-mi pot dezlipi privirea. Eu cred că fericirea se măsoară în alte unităţi de măsură: în lucrurile mărunte de fiecare zi, în modul în care mă priveşte Cineva, în cărţile şi oamenii care m-au îmbogăţit, în experienţele prin care am trecut şi m-au întărit, în trăirile care, parcă, mi-au fost date numai pentru mine, în amintirile care mă ajută să merg mai departe, în încrederea Lui în mine, în cadoul perfect primit la început de martie, în plimbarea pe role unde am căzut de trei ori, în felul meu de a privi viaţa.
Ştiu că sunt o grămadă de oameni pentru care primul paragraf e un mod de viaţă şi mai ştiu că al doilea paragraf e modul meu subiectiv de a descrie fericirea, dar să fiu a naibii dacă-mi pasă de părerea celor ce intră în prima categorie! Îmi prefer subiectivitatea şi norii, mă bucur că încă mai reuşesc să mă bucur de „lucruri mărunte”, că n-am uitat să zâmbesc atunci când înfloresc copacii, că fiorul simţit o dată cu primul Lui sărut e prezent de fiecare dată, că uneori mai plâng de fericire, că, până la urmă, respir şi mă bucur de tot ce mi se întâmplă aşa cum cred eu de cuviinţă.

4 comentarii:

  1. Acele "lucruri marunte" sunt de fapt adevaratele bucurii ale vietii.

    Lasa-i pe cei din primul paragraf si fii exact asa cum iti spune inima sa fii!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur pentru fericirea ta, caci cu siguranta paragraful al 2 lea e concretizarea unei fericiri simple, dar atat de naturale.

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, Cristi, sunt de acord cu tine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cristina, ai dreptate şi nu pot să spun decât: :)

    RăspundețiȘtergere

Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi.