sâmbătă, iulie 04, 2009

Noi doi şi-ale tale buze moi


-->De prin Cretacic, de când mi-am dat seama cum stau treburile între băieţei şi fetiţe şi am învăţat să despart în silabe că-să-to-ri-e, n-am visat niciodată la rochia albă de mireasă cu sau fără trenă. Nu mi-am dorit vreodată şi nici nu-mi doresc să trec pe la Ofiţerul Stării Civile şi să ies de acolo cocoşată sub o boltă de garoafe, iar să jur pe Evanghelie în Casa Domnului iubire pentru toată viaţa şi toată moartea, nici atât.
Mărturisesc, însă, că tot de prin Cretacic visez la un Om care să îmi împărtăşească sentimentele, cu care să iau totul aşa cum vine şi să mă bucur, pe rând, de fiecare zi petrecută împreună, care să mă simtă şi să mă cunoască aşa cum nimeni altcineva nu e în stare, visam la un Cineva puternic care să ştie să mă facă să râd atunci când îmi vine să plâng, dar care să ştie – atunci când e cazul – şi să mă ţină în braţe şi să mă lase să bocesc până ud tricoul de pe El (de altfel, motiv întemeiat să-l dea jos).
Am sperat să întâlnesc un Bărbat generos, bun şi tandru care să nu profite de slăbiciunile mele, să îmi accepte vulnerabilităţile şi toanele, să ştie că sunt în stare să-mi port singură de grijă, dar care să fie acolo şi să mă prindă înainte să ating pământul, Cineva în care să am încredere fără să-mi spună asta. Am tot crezut că pe undeva în lumea asta mare (sau poate mică) şi rotundă, o să mă găsească Bărbatul care să fie atent la toate detaliile care contează pentru mine, care să ştie să mă tachineze, să mă corecteze atunci când greşesc şi să-mi spună tot ce nu vreau să aud fără să mă rănească. Voiam un Om pe care să-l admir şi de la care să am ce învăţa, care să mă răsfeţe aşa cum ştiu că merit, care să ştie să facă în aşa fel încât să mă îndrăgostesc iar şi iar de el, acel Cineva pe care să vreau să-l pup în fiecare seară de noapte bună şi la vederea căruia să zâmbesc în fiecare dimineaţă.
Şi când începusem să cred că nu voi găsi vreodată un asemenea Om, ai apărut Tu – ca personificare a unui cuvânt în care nu mai credeam şi aşa a căpătat formă şi fond Noi – şi am început să mă regăsesc şi în refrenul melodiei care, între timp, a devenit „melodia noastră” (cât de siropos sună, ştiu).
E îngrozitor de greu să redau în cuvinte cât de mult înseamnă tot de faci pentru mine, cât de fericită sunt uneori lângă tine şi, de aceea, încerc prin rândurile astea să-ţi reamintesc cât de mult ai făcut şi faci pentru mine şi, mai ales, cât însemni. Sper că am şi reuşit.
Andruşca tuşca
P.S. Altă poză preferată. :)

2 comentarii:

  1. Foarte frumos, ma bucur pentru voi ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumim. :) Am re(re-re-re-re)văzut aseară "Serendipity" de unde şi starea siropoasă de la care mi s-a tras postarea asta. ;))

    RăspundețiȘtergere

Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi.