miercuri, octombrie 28, 2009

Obişnuinţă

Am găsit la Raluca (cred că e prima oară când îi spun aşa pentru că sunt obişnuită cu nickname-ul ei din Tranzit) o melodie de Chris Daughtry, What about now. Foarte mişto melodie care a stat azi pe repeat în playlist-ul meu până am descărcat tot albumul şi am găsit alta şi mai şi. Din tot albumul, eu ştiam doar It's not over de la Alin.
Dar n-am să pun videoclipul melodiei mele preferate, am ales în schimb o melodie care descrie foarte bine situaţia prin care trec acum. Spre surprinderea mea, nu sunt furioasă, nu mă gândesc la nesfârşit la ce am greşit, pur şi simplu am acceptat situaţia. Şi nu, nu e vorba de resemnare, cred că e doar un soi de oboseală care nu mă determină s-o iau de la capăt.

duminică, octombrie 25, 2009

Grey's Anatomy, Season 6, Episode 2

Cu toţii suferim, dar fiecare în felul lui. Nu doar moartea ne face sã suferim, ci şi viaţa, pierderea, schimbarea. Şi când ne întrebãm de ce trebuie sã fie aşa de greu uneori, de ce trebuie sã doarã aşa de rãu, e important sã ţinem minte cã totul se poate schimba într-o clipã. Aşa reuşeşti sã rãmâi în viaţã. Când te doare aşa de rãu cã nici nu poţi sã respiri, aşa reuşeşti sã rãmâi în viaţã...

Suferinţa vine la fiecare la timpul ei şi în felul ei. Tot ce putem face, fiecare dintre noi e sã încercãm sã fim sinceri. Partea proastã, partea cea mai proastã, e cã nu poţi sã controlezi suferinţa. Tot ce putem face e sã ne lãsãm cuprinşi de ea atunci când vine... E cumplit însã cã atunci când crezi cã ţi-a trecut, te ia din nou, de la capãt. Şi mereu, de fiecare datã... îţi taie respiraţia.

Sunt cinci etape ale suferinţei. Se manifestã diferit la fiecare dintre noi, dar sunt mereu cinci...

Negarea...

Revolta...

Târguiala...

Deznãdejdea...

Acceptarea.

sâmbătă, octombrie 17, 2009

"Ce lucru minunat să simţi!"

Prin 2006 mă uitam la Grey's Anatomy, la episodul ăla în care Pete o sărută pe Adisson şi îi spune că era felul lui de a-i demonstra că nu e deloc secată, că nu trebuie să se simtă aşa... Asta era prin 2006, când mă uitam la scena aia şi îmi spuneam (şi cu câtă convingere îmi spuneam!) că asta o fi vreo fantezie de-a scenaristei, că nu există bărbaţi de genul ăsta, cel puţin nu în libertate şi nu în lumea în care trăiam eu.
Azi, când am revăzut episodul ăla, mi-am amintit de primul nostru sărut, de cât de surprinsă am fost, azi mi-am reamintit cât sunt de norocoasă... Azi mă gândesc că mâine e duminică şi e 18 şi zâmbesc, şi-mi amintesc de melodiile noastre, de prima noapte în care am adormit în braţele tale, de dimineaţa ce i-a urmat, de prima ceartă serioasă. Azi mă gândesc la cât de mult însemni tu, la cât de mult te admir şi la cât de fericită sunt. We're one, but we're not the same, remember?

joi, octombrie 15, 2009

Thinking of us...


Din când în când mi se pune pata pe câte-o melodie şi o ascult pe repeat, de data asta melodia respectivă are şi valoare sentimentală, singura valoare care contează. :) Ştiu melodia de când stăteam şi ascultam caseta aia cu Enrique şi ni se părea că are o voce aşa sexy şi e şi mai sexy atunci când cântă în spaniolă, au ceva magic limbile astea latine :)) şi m-am gândit la tine.
Am vorbit ieri cu tine şi am realizat că mi-e tare dor de tine (ştiu, a fost un şoc), mi-e dor de începutul de toamnă cu struguri, nuci şi must, mi-e dor de glume şi de îmbrăţişări, mi-e dor de plimbări, de discuţii, de nopţi de vară petrecute în grup spunând tot felul de tâmpenii pentru că tâmpeniile alea erau de ajuns ca să trecem peste o zi proastă. Mi-e dor de prietenia noastră aşa cum era ea în nopţile de vară şi în zilele de toamnă...
Să ştii că sunt mândră de tine, e nevoie de curaj, de mare curaj să faci ce faci tu acum şi pot doar să mă bucur că ai sprijinul familiei şi, mai ales, cel al lui Ionuţ, Ionuţ care nu e Auraş :)) şi mă gândeam că n-am să fiu lângă tine în perioada asta, că n-am să te ţin de mână, că eşti în celălalt colţ de ţară, că distanţa asta nu e chiar ce mi-aş fi dorit, că doare atât de mult, că dacă nu erai tu...
Dintre toţi cei care au plecat de lângă mine, tu eşti unul dintre cei foarte puţini care s-au întors, care au crezut că merit efortul, care au stat lângă mine atunci nici măcar eu nu ştiam cine mai sunt, tu eşti cea care m-a suportat, tu ai rezistat (for some strange reason) şi încă nu te dai bătută. :) Şi am vrut să ştii toate astea...

duminică, octombrie 04, 2009

Every ending is just an excuse for a new beginning

"Întotdeauna mã simt ciudat pentru cã niciodatã nu sunt capabilă sã merg mai departe." zicea Celine în Before Sunset (unul dintre filmele preferate ever) şi am rezonat atât de bine cu ea la faza asta, mai ales că "It's sad when people you know become people you knew."
Mi s-a întâmplat zilele trecute ca un om drag, care a întrerupt orice legătură cu mine în urmă cu câteva luni, să mă întrebe pe Messenger ce mai fac, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar am întrebat-o dacă i-am greşit şi nu m-am prins (orice e posibil la urma urmei, dar ştiu sigur că nu am vrut în mod intenţionat s-o rănesc în vreun fel, vreodată), dar mi-a răspuns că a fost ea şi nu eu. Mda, nu m-a încălzit cu nimic chestia asta. M-a surprins, dar nu ştiu cât de plăcut, şi am început să mă întreb dacă merit(ă) să mă mai investesc iar! într-o prietenie despre care nu ştiu cât e de prietenie.
Ea a spus că o să fim ce am fost şi până acum, dar o luăm pas cu pas (de parcă eu aveam de gând altceva), dar mi-e greu să fac pentru că nu m-am putut abţine să nu mă întreb cât va dura de data asta... Nu pot să nu mă gândesc că nu va dura mult şi se va îndepărta din nou lăsându-mă să mă întreb ce am mai făcut de data asta.
Fiecare relaţie, indiferent de natura ei, care s-a terminat m-a lăsat cu sute de întrebări fără răspuns pentru că mi-s genul ăla de om care se implică şi ţine (chiar dacă nu mă pricep al naibii de bine s-o arăt) la oameni care îmi sunt alături şi chiar dacă trec peste îmi rămân tot felul de sechele care, de la un moment încolo, devin parte din felul meu de a fi. Şi ştiu cât e de nasol şi ştiu cât m-au durut lacrimile şi dezamăgirile şi parcă nu mai vreau, nu ştiu cât mai fac faţă papilele mele gustative, mă gândesc c-oi avea şi eu o limită şi nu vreau să ştiu care e atunci când vine vorba de situaţii de genul ăsta.
Acum ascult melodia asta şi mă bucur că mi-a spus Ana de ea. :) Din nefericire pentru mine, nu am puterea să-i spun nu şi atunci o s-o iau "pas cu pas" (eu şi alcoolicii anonimi) şi o să văd ce va urma. Am o urmă de îndoială şi o inimă cât un purice, trebuie să mărturisesc că am avut emoţii atunci când am vorbit cu ea, dar o să mai încerc o dată. Omul din greşeli învaţă. Sau nu...