luni, decembrie 13, 2010

De Craciun

Peste tot pe unde ma duc, aud doar de sarbatori fericite, craciun in care sa fim mai buni, sa ne iubim (House rullz), sa facem cat mai multe cadouri, toata luna daca se poate!, sa avem grija de cei din jurul nostru, peste tot rasuna colinde (chiar si in farmacii) si nu poti sa cumperi doua kile de mere din piata ca ti se si ureaza "sarbatori cu bine".
Nu mai poooot! cu sarbatorile astea. Imi spunea o colega pe care o admir ca ea isi impune sa simta sarbatorile, ei mie nu-mi iese asta, nu ca as fi incercat. Abia astept sa treaca sarbatorile astea si sa revina totul la normal. Si avand in vedere ca mai am si pregatiri pentru serbarea de craciun, asta inseamna colinde de cinci ori pe saptamana. Innebunesc! Chiar ma gandeam ca-s ipocrita avand in vedere ca eu nu mai pot sa simt magia sarbatorilor si ii pun pe copiii sa invete colinde despre cat de buni si iubitori tre' sa fim.
Imi dau seama cat de aiurea suna, dar nu mai gasesc in mine puterea/stiinta de a ma bucura de globulete in braduti si de mos craciun. Nu vreau sa cred despre mine ca m-am acrit in asemenea hal incat sa nu mai stiu sa ma bucur, dar toate dovezile duc in aceeasi directie.
Am obosit si nu mai vreau sa vad nici macar un globulet, nu mai vreau sa aud nici macar un colind, nu mai vreau sa vad scris in toate vitrinele sarbatori fericite! Astept vacanta sa citesc si altceva decat descriptori de performanta pentru disciplinele clasei a treia, vreau zile libere in care sa ma uit la CSI si sa lenevesc sub patura.
Si peste toate, vreau sa cred ca o sa reusesti sa ma suporti...


Alanis Morissette - Ironic
 

marți, decembrie 07, 2010

Poveste


Dintr-un mail primit de la Ana, cândva, nici eu nu mai ştiu când... Nu am avut chef să pun diacritice.

POVESTEA ELIBERARII MELE PERSONALE

de 
LIHI LAPID, jurnalista



Eu renunt la munca de Sisif, lipsita de sens si plina de nervi, de a mentine o casa mereu sclipitoare si curata, in orice moment, pentru a fi pregatita de musafiri. Caci tot nu reusesc. De acum voi aranja casa doar cu putin timp inainte de a sosi musafirii. Niciun moment inainte. Si asta, pentru ca pretul acestei munci imi este prea mare si greu. Nu veniti fara sa telefonati inainte, caci nu voi deschide.

Am hotarat ca nu voi mai continua goana de a fi mereu aranjata dupa ultimul strigat al modei. Stramt, larg, inalt, jos, pana la genunchi, sau pana la glezne. M-am saturat! In special dupa ce m-am straduit de cateva ori, si pana la urma tot am aratat ca o paparuda. Gata. Eu ma eliberez. Imbrac de acum doar ceea ce vreau eu. Dupa mine, creatorii de moda sa faca ce-or vrea.
Renunt la toti pantofii care nu sunt comozi. Ma reintorc la inaltimea normala a tocurilor, la posibilitatea de a alerga atunci cand intarzii, sa dansez cand sunt fericita si sa ma misc in voie, cand ies cu treburi in oras, fara sa visez la intoarcerea mea acasa, cand ii pot scoate din picioare.
Renunt la visul burtii lipite, ca o scandura si la coapse slabe ca niste carje. Asa ceva nu se va mai intampla. Voi devia spre a manca mai mult dulce din cand in cand, voi manca hamburger la ore tarzii si, din cand in cand, ma voi rasfata cu cartofi prajiti. Apoi, voi merge la sala de sport, este pedeapsa pe care sunt pregatita sa mi-o ofer, dar nu voi mai renunta la mine, pana in strafundul sufletului. Caci nicio campanie nu ma asteapta si niciun Harap Alb nu-mi va face curte, decat pentru ca mi se cuvine.. Am crescut. M-am maturizat.
Renunt sa le mai fac pe plac tuturor, pentru ca sa gandeasca ca sunt perfecta. Caci  eu nu sunt. Sunt normala, simpatica si mereu pregatita sa ajut, dar pana la un anumit punct. Atunci cand depasesc acest nivel, ma straduiesc prea mult si dau prea mult, la sfarsit ma enervez. Ma enervez pentru ca constat ca totul este primit ca pe ceva de la sine inteles. Si atunci devin de-a dreptul insuportabila. Pacat.
De acum, eu dau doar atat cat vreau sa dau.

Renunt sa fiu mereu prezenta la nevoile oricui si la povestile sufletesti ale oricui. Mai ales pentru ca voi niciodata nu ma intrebati daca pot. De acum, eu cern cui raspund si cui nu. Lasati mesaj. Va promit sa revin. Nu o luati ca ceva personal, caci, simplu, nu pot vorbi acum. Si sunt de acord cu acest lucru, atunci cand si voi veti proceda la fel.

Renunt sa mai fiu geloasa. Nici asta nu reusesc sa o fac. Mereu vor fi altele mai aventuroase, mai rabdatoare, mai bagacioase, mai intelegatoare, care stiu sa puna granite, care stiu sa fie mai mamoase si care sa obtina mai multe succese. Insa, niciuna, copiii mei dragi, nu va va iubi mai mult precum o fac eu. Si, atunci cand trebuie, eu pot sa va aduc luna de pe cer, in plina zi, pentru voi. Insa nu pot face acest lucru in fiecare minut sau secunda. Scuze.

Renunt la obligatii. Caci obligatiile ma determina sa vreau sa fiu mereu plina de succes, sa fiu mereu perfecta, gospodina desavarsita si mereu aranjata, exacta si zambitoare tot timpul.

Pana acum nu am reusit sa fiu asa. De fapt, degeaba ma straduiesc - pana la urma sunt mereu nervoasa si 
ranchiunoasa, in special pe mine insami. Am convingerea ca daca voi face mai putine eforturi, voi reusi sa fac 
mai mult si cu totii vor avea de castigat. SI, IN SPECIAL, EU!



Rezultatele eliberarii mele:



DEJA MA SIMT MAI BINE...



Iata cateva lucruri pe care avem dreptul sa le spunem:
1.  Nu sunt disponibila
2..  Nu pot face
3.  Nu am dispozitie
4..  Nu-mi vine sa fac asta
5.  Nu



Sfatul meu este sa copiati aceasta pagina, puneti-o pe usa frigiderului, si cititi-o zilnic...



SUCCES!



Caci atunci cand sufletul zambeste, si cerul este plin de lumina.

joi, decembrie 02, 2010

Ziua în care m-am simţit frumoasă

Ziua mea (30 noiembrie) a fost toată a mea şi doar a mea. :) 
Ziua asta m-a găsit împăcată cu mine dintr-un anumit punct de vedere pentru că am ajuns la concluzia "the woman is an idiot", concluzie ce-i aparţine lui Carrie Bradshaw şi îmi permit s-o folosesc având în vedere că respectiva nu e în stare să scrie şi, în plus, pune pe altcineva să mă sune şi să-mi spună că nu e frumos ce scriu eu pe blogul meu. Probabil nu ştie să apeleze numere pe care nu le are în agendă şi trebuie să lase pe altcineva să facă asta. :)) Mărturisesc că atunci când am văzut comentariul m-am apucat şi am scris o postare mai lungă ca a lui Lorelei ;)) în care îi explicam punct cu punct cât de mult s-a înşelat în privinţa mea, cât de greşit m-a judecat şi cât de nedreptăţită m-am simţit. Dar am observat că nici măcar nu ştie să scrie (cum să faci o greşeală de genul "m-ai ţii minte"?!?) şi m-am potolit. Partea bună e că, datorită acelei concluzii, am reuşit să închei un capitol care-mi stătea pe neuroni. 
Aşa cum m-am obişnuit, pe 30 noiembrie am tras linie şi am socotit, am bifat unele vise, mi-am făcut altele, am luat hotărâri peste hotărâri (sper să le duc la capăt) şi am încercat să mă obişnuiesc cu noul meu look. :)
Ziua a început cu un cadou şi îmbrăţişări de la M. (draga mea năşică) care au mers exact acolo unde trebuiau să meargă, copiii mei mi-au bucurat inima, câteva fetiţe de la clasa a VI - a au venit şi m-au pupat, iar complimentele primite de la colege şi colegi au întregit bucuria. M-am bucurat cu fiecare telefon şi mesaj primit, cu fiecare urare şi cu fiecare pupăceală primită.
Partea cu adevărat frumoasă a fost că Bobo nu a fugit în direcţia opusă când m-a văzut :P, iar colegii lui made my day, am râs la glumele făcute de John (aşa-mi trebuie dacă nu mă uit în oglindă înainte să ies din casă) mai ceva ca atunci când am fost la Griviţa şi am ajuns la Alin acasă cu un zâmbet ce mi se întindea pe toată faţa şi se prelungea până în adâncul sufletului meu mic şi verde. 
Am vorbit cu Laura pe mess şi am râs cu poftă când am văzut postarea ei cu melodia aia pe care aveam eu coregrafie specială, iar mâţa aia cu un trandafir în lăbuţe m-a topit, i-am mulţumit lui Lorelei pentru urare şi am aşteptat cuminte să vină Alin de la muncă.
Seara am profitat de săptămâna gratuită de cont VIP oferită de cei de la Vplay  şi am urmărit un serial ce m-a fascinat în copilărie.
Ziua României am sărbătorit-o mâncând (micul-dejun a fost făcut de tatăl lui Alin, iar Alin şi-a demonstrat măiestria la prânz cu un pui pe gustul meu) şi dormind... şi dorindu-mi un asemenea răsfăţ măcar o dată pe săptămână. :) 
Şi mi-am mai dorit şi asta:


Videoclip găsit aici.

vineri, noiembrie 19, 2010

Keep on walking


Zilele astea am fost abătută şi nemotivată să-mi fac datoria, asta ca să mă exprim elegant, însă am avut şi câteva mici victorii care mi-au adus zâmbetul pe buze şi mi-au dat, pentru o vreme, forţa să merg mai departe.
Ieri mi-am găsit numele în nişte documente şcolare de pe vremea când eram elevă în şcoala în care acum predau. :) (M-am implicat într-un proiect de prevenire a abandonului şcolar şi a trebuit să fac  nişte statistici şi aşa am dat peste numele meu în acele acte.) M-am bucurat atunci când doamna director mi-a apreciat efortul şi m-a făcut să mă simt tare bine în pielea mea.
Azi un elev de la cealaltă clasă a treia made my day. C.D. este un elev incredibil de inteligent care are ADHD, o boală ce afectează tot mai mulţi copiii în zilele noastre. L-am avut la mine în clasă pentru o perioadă foarte scurtă de timp, la începutul anului, şi am reuşit să-i câştig încrederea. Azi a venit şi m-a îmbrăţişat şi mi-a spus la ureche că nu a uitat ce mi-a promis (că o să-l asculte pe domnul învăţător şi o să scrie lecţia pe caiet) şi chestia asta a fost de-ajuns să mă facă să uit de toate părţile negative de zilele astea. :)
Şi aşa mi-am amintit că "dacă nu poţi schimba lumea în care trăieşti, schimbă perspectiva". :)) Şi mă bucur că am avut şi un pic de ajutor pentru că nu aş fi reuşit să fac asta singură, mai ales în perioada asta.

luni, noiembrie 15, 2010

Mixed



"După un anumit timp, 
omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă 
între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe...
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi
ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri ...
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la jumătatea drumului.



Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,

până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.

Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,
şi învaţă că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă ...
şi cu fiecare zi învaţă.



Cu timpul înveţi că a sta alături de

cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te

întorci la trecut.



Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil

să te iubească cu defectele tale,

fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.



Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,

şi că cel care nu luptă pentru ei,

mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de

false prietenii.



Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.



Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot

face.



Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi

la aceeaşi intensitate.



Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.



Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă,

nu se va mai repeta niciodată.



Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau

dispreţuieşte o fiinţă umană,

mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi

umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.



Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se

petreacă,

asta va determina că în final,

ele nu vor mai fi aşa cum sperai.



Cu timpul îţi dai seama că în realitate,

cel mai bun nu era viitorul,

ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.



Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi

sunt împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine

şi acum s-au dus şi nu mai sunt...



Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să

ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.



Dar din păcate, toate se învaţă doar cu timpul..." 
(În timp înveţi - Jorge Luis Borges)

Am luat poezia asta de pe un alt blog în urmă cu ceva vreme, dar am uitat să notez şi de unde am luat-o şi aşa se face că am uitat.  O postez acum pentru că am o stare de ne-stare şi vreau să-mi amintească de tot ce simt acum... 
Nick-ul meu de pe Netlog este o înţepătură la propria mea memorie deoarece am constatat că "ţin minte lucruri mărunte şi le uit pe cele care contează cu adevărat" şi zâmbesc acum (nefiresc de amar) că am uitat să uit, de data asta. 
Am rămas surprinsă cînd am văzut ce reţin oamenii, că filtrul lor afectiv distorsionează amintirile în asemenea hal încât îmi vine greu să nu dau un răspuns la fel de subtil ca un elefant într-un magazin de porţelanuri. Dar, mă abţin pentru că nu vreau ca numărul meu de telefon să ajungă, magic şi miraculos, în cine ştie ce agendă, nu vreau ca Alin să fie jignit pentru că poartă "vina" de a fi iubitul meu, nu vreau să dau curs unor discuţii cu oameni care nu sunt în stare să vină personal să mă tragă de mânecă, oameni cu care, fără ştiinţa mea, mă aflam într-o competiţie...
Încerc să privesc cu obiectivitate toată situaţia şi îmi asum partea mea de vină, dar subiectivitatea urlă în mine că eu sunt toanta care nu ştie să treacă peste, că nu de la mine a pornit totul, că oamenii nu sunt în stare de orizonturi largi, le preferă pe alea înguste şi pline de prejudecăţi, de parcă ar mai conta ceva din toate astea... şi uite că reuşesc să mă surprind pe mine: contează pentru mine! De ce oare? Nu reuşesc să înţeleg de ce vreau ca oamenii ăia să priceapă că eu nu sunt aşa cum cred ei. O fi din orgoliu? O fi din prostie? (ale mele, nu ale altora) că zău că nu reuşesc să înţeleg ce resorturi mă determină să stau acum şi să scriu rândurile astea. 
Aş vrea să fii aici şi să-mi oferi umărul tău, aşa cum ai făcut şi ieri ("Dacă ai fi acum lângă mine, m-ai lua în braţe şi m-ai lăsa să plâng?"), când m-ai susţinut cu toate că nu meritam sau poate în ciuda faptului că nu meritam... Azi am fost vulnerabilă, poate trece până mâine...

P.S. Lorelei, mulţumesc pentru comentariul la postarea anterioară, aia pe care am şters-o. Blue, sper să avem timp şi să ne şi sincronizăm cândva, cumva...

luni, noiembrie 08, 2010

Taxi - Cele două cuvinte


Am tot căutat melodia asta de când a cântat-o Dan Teodorescu la "Cireaşa de pe tort", iar acum are şi videoclip. A meritat aşteptarea. :)
Via Cabral.

miercuri, octombrie 27, 2010

"Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine"


Zilele astea nu mă mai recunosc, îmi pierd cumpătul cu uşurinţă şi reacţionez exagerat în situaţii din care, în mod normal, aş fi ieşit cu capul sus şi zâmbetul pe buze, nu îmi mai fac timp pentru lucruri care contează cu adevărat şi nu-mi place deloc ce văd în oglindă. Nu pot scăpa de senzaţia de apăsare ce o simt cu fiecare milimetru al fiinţei mele şi nu  mai ştiu dacă meseria pentru care credeam că m-am născut e chiar ceea ce mi se potriveşte.
Zilele astea mi-a fost dor de o îmbrăţişare de la Angela, de un ceai băut la Ana - cu Ana (anul ăsta nu te-am mai ajutat la curăţat gutui :P), de o pizza mâncată cu Laura şi Dan în maşină, de vocea Adelinei, de o zi petrecută cu Daniela, de o încurajare de la Ioana, de sor-mea şi de sufletul meu pereche... 
Într-unul din episoadele din seria 7, Meredith îi spune Christinei: "Derek e iubirea vieţii mele, dar tu eşti sufletul meu pereche." Am zâmbit  şi mi-am amintit de perioada aceea în care, oricât de twisted şi tâmpită ar fi fost ziua mea, ştiam că poate fi salvată cu un "simplu" telefon, perioada în care aveam alături sufletul meu pereche.
Am învăţat să apreciez ce am (nu ştiu dacă îmi iese întotdeauna) şi să aleg prezentul oricărei alte perioade temporale, dar e la fel de adevărat că nu poţi înlocui un om cu altul şi că tot ce-ai avut cu un anume om, nu poţi avea cu altcineva sub nicio formă şi nici chiar cu acelaşi om. Şi cred că am conştientizat, întârziat şi inutil în unele cazuri, cât de mult contează/au contat fiecare dintre cei menţionaţi mai sus.
Growing up sometimes means to leave people behind... zicea Meredith în aceeaşi serie 7 şi, pentru că I get that know, I look up to you, chiar mai mult decât o făceam în urmă cu patru ani, chiar dacă nu mai ştiu nimic despre tine şi nu te-am mai văzut de doi ani...
Mulţumesc, Monicel, pentru tot.

sâmbătă, octombrie 09, 2010

Analiză pe text

"Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi." Aşa scrie înaintea rubricii de comentarii de la finalul postărilor mele. Nu am motivat niciodată rândurile alea pentru că la mine pe blog nu e democraţie, câtă vreme eu îmi expun aspecte ale vieţii mele şi o fac cu numele şi pozele la vedere şi nu în/din spatele vreunui act de mare curaj care începe cu Ano şi se termină cu nim, cred că ţine de bun-simţ elementar ca atunci când comentezi ce scriu eu să-ţi laşi un nume, o poreclă, ceva ca să ştiu şi eu cui mă adresez.
Faptul că blogul ăsta, sau ce-o mai fi el, e public, e un risc la care mă supun voluntar şi conştient, nu înseamnă că trebuie să suport prostia sau mitocănia unora, de aceea am scris rândurile alea, ca atunci când se gândeşte careva să mă înjure sau să mă felicite, sau mai ştiu eu ce, să ştie că eu nu public comentarii anonime. O să fac o excepţie astăzi pentru că admiratorii nu mă lasă să trăiesc.
Am primit la postarea anterioară, următorul comentariu:

"Anonim spunea...
cerceii parca i-am mai vazut undeva,hmmm,poate la...! A,mi-am adus aminte.Sa zic ca... BINLADEN avea ceva de genul asta! Intr-adevar,cerceii eclipseaza...poza!


Ţi-am mai zis că nu public comentarii anonime, dar pentru că tu nu te-ai prins din primele 5 comentarii pe care nu ţi le-am publicat, mai fac o încercare, o analiză pe text cum făceam la orele de română.
Să vedem ce vrea să spună autorul (un anonim, nu avem de unde să-i ştim numele) prin "
cerceii parca i-am mai vazut undeva,hmmm,poate la...! A,mi-am adus aminte.Sa zic ca... BINLADEN avea ceva de genul asta!"
Dacă mi se permite, vreau să încep spunând că ORICE propoziţie se începe cu literă iniţială mare, dar sunt convinsă că autorul utilizează un procedeu literar necunoscut mie (sunt un om imperfect şi vreau să-mi cer scuze că sunt atâtea lucruri de mare fineţe şi profunzime care îmi scapă uneori), iar comparaţia cu Bin Laden e cu siguranţă un anacronism intenţionat.
"Intr-adevar,cerceii eclipseaza...poza!", încheierea adică, este o ironie adresată celei din poză (respectiv, mie) prin care autorul vrea să sublinieze că sunt urâtă. Eu nu cred despre mine că sunt urâtă şi ştiu că nu sunt fotogenică, dar îmi asum acest lucru cu fiecare poză ce aleg să o postez aici şi nu am complexe de inferioritate din acest punct de vedere. 
Pot să accept faptul că tenul meu s-a schimonosit un pic de la schimbarea bruscă a temperaturii, de la stresul din ultima vreme, buzele mi s-au crăpat chiar dacă nu ies din casă până nu mă dau cu balsam, părul are zile în care stă doar cum vrea el, dar toate astea nu fac din mine o femeie urâtă şi eu ştiu asta. În plus, dacă mi se pare uneori că imaginea din oglindă nu e pe placul meu, recitesc mesajul de la Alin din 30 decembrie 2008 şi îmi revin fără creme antirid (nu că aş avea nevoie) şi injecţii cu botox. Bleah!
Aşadar, ori te laşi de citit blogul meu, care observ, din ora la care a fost publicat comentariul, că te ţine trează  noaptea, ori te semnezi ca să ştiu şi eu cui datorez această onoare.   

E ultima oară când o să-mi mai pierd timpul cu asemenea prostii!