miercuri, octombrie 27, 2010

"Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine"


Zilele astea nu mă mai recunosc, îmi pierd cumpătul cu uşurinţă şi reacţionez exagerat în situaţii din care, în mod normal, aş fi ieşit cu capul sus şi zâmbetul pe buze, nu îmi mai fac timp pentru lucruri care contează cu adevărat şi nu-mi place deloc ce văd în oglindă. Nu pot scăpa de senzaţia de apăsare ce o simt cu fiecare milimetru al fiinţei mele şi nu  mai ştiu dacă meseria pentru care credeam că m-am născut e chiar ceea ce mi se potriveşte.
Zilele astea mi-a fost dor de o îmbrăţişare de la Angela, de un ceai băut la Ana - cu Ana (anul ăsta nu te-am mai ajutat la curăţat gutui :P), de o pizza mâncată cu Laura şi Dan în maşină, de vocea Adelinei, de o zi petrecută cu Daniela, de o încurajare de la Ioana, de sor-mea şi de sufletul meu pereche... 
Într-unul din episoadele din seria 7, Meredith îi spune Christinei: "Derek e iubirea vieţii mele, dar tu eşti sufletul meu pereche." Am zâmbit  şi mi-am amintit de perioada aceea în care, oricât de twisted şi tâmpită ar fi fost ziua mea, ştiam că poate fi salvată cu un "simplu" telefon, perioada în care aveam alături sufletul meu pereche.
Am învăţat să apreciez ce am (nu ştiu dacă îmi iese întotdeauna) şi să aleg prezentul oricărei alte perioade temporale, dar e la fel de adevărat că nu poţi înlocui un om cu altul şi că tot ce-ai avut cu un anume om, nu poţi avea cu altcineva sub nicio formă şi nici chiar cu acelaşi om. Şi cred că am conştientizat, întârziat şi inutil în unele cazuri, cât de mult contează/au contat fiecare dintre cei menţionaţi mai sus.
Growing up sometimes means to leave people behind... zicea Meredith în aceeaşi serie 7 şi, pentru că I get that know, I look up to you, chiar mai mult decât o făceam în urmă cu patru ani, chiar dacă nu mai ştiu nimic despre tine şi nu te-am mai văzut de doi ani...
Mulţumesc, Monicel, pentru tot.

sâmbătă, octombrie 09, 2010

Analiză pe text

"Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi." Aşa scrie înaintea rubricii de comentarii de la finalul postărilor mele. Nu am motivat niciodată rândurile alea pentru că la mine pe blog nu e democraţie, câtă vreme eu îmi expun aspecte ale vieţii mele şi o fac cu numele şi pozele la vedere şi nu în/din spatele vreunui act de mare curaj care începe cu Ano şi se termină cu nim, cred că ţine de bun-simţ elementar ca atunci când comentezi ce scriu eu să-ţi laşi un nume, o poreclă, ceva ca să ştiu şi eu cui mă adresez.
Faptul că blogul ăsta, sau ce-o mai fi el, e public, e un risc la care mă supun voluntar şi conştient, nu înseamnă că trebuie să suport prostia sau mitocănia unora, de aceea am scris rândurile alea, ca atunci când se gândeşte careva să mă înjure sau să mă felicite, sau mai ştiu eu ce, să ştie că eu nu public comentarii anonime. O să fac o excepţie astăzi pentru că admiratorii nu mă lasă să trăiesc.
Am primit la postarea anterioară, următorul comentariu:

"Anonim spunea...
cerceii parca i-am mai vazut undeva,hmmm,poate la...! A,mi-am adus aminte.Sa zic ca... BINLADEN avea ceva de genul asta! Intr-adevar,cerceii eclipseaza...poza!


Ţi-am mai zis că nu public comentarii anonime, dar pentru că tu nu te-ai prins din primele 5 comentarii pe care nu ţi le-am publicat, mai fac o încercare, o analiză pe text cum făceam la orele de română.
Să vedem ce vrea să spună autorul (un anonim, nu avem de unde să-i ştim numele) prin "
cerceii parca i-am mai vazut undeva,hmmm,poate la...! A,mi-am adus aminte.Sa zic ca... BINLADEN avea ceva de genul asta!"
Dacă mi se permite, vreau să încep spunând că ORICE propoziţie se începe cu literă iniţială mare, dar sunt convinsă că autorul utilizează un procedeu literar necunoscut mie (sunt un om imperfect şi vreau să-mi cer scuze că sunt atâtea lucruri de mare fineţe şi profunzime care îmi scapă uneori), iar comparaţia cu Bin Laden e cu siguranţă un anacronism intenţionat.
"Intr-adevar,cerceii eclipseaza...poza!", încheierea adică, este o ironie adresată celei din poză (respectiv, mie) prin care autorul vrea să sublinieze că sunt urâtă. Eu nu cred despre mine că sunt urâtă şi ştiu că nu sunt fotogenică, dar îmi asum acest lucru cu fiecare poză ce aleg să o postez aici şi nu am complexe de inferioritate din acest punct de vedere. 
Pot să accept faptul că tenul meu s-a schimonosit un pic de la schimbarea bruscă a temperaturii, de la stresul din ultima vreme, buzele mi s-au crăpat chiar dacă nu ies din casă până nu mă dau cu balsam, părul are zile în care stă doar cum vrea el, dar toate astea nu fac din mine o femeie urâtă şi eu ştiu asta. În plus, dacă mi se pare uneori că imaginea din oglindă nu e pe placul meu, recitesc mesajul de la Alin din 30 decembrie 2008 şi îmi revin fără creme antirid (nu că aş avea nevoie) şi injecţii cu botox. Bleah!
Aşadar, ori te laşi de citit blogul meu, care observ, din ora la care a fost publicat comentariul, că te ţine trează  noaptea, ori te semnezi ca să ştiu şi eu cui datorez această onoare.   

E ultima oară când o să-mi mai pierd timpul cu asemenea prostii!

vineri, octombrie 08, 2010

Lately

Calculatorul meu (compiuterul, cum i-ar spune Mihai) e în comă, sursa s-a prăjit niţel de la desele întreruperi de curent electric (furnizat cu drag şi spor de Electrica SA) şi acum mă milogesc la Alin de 2-3 găleţi de net când sunt găzduită cu atâta clemenţă la C13A. ;))
Aşa se face că am rămas în urmă şi la scris şi la citit, dar o să recuperez acum cu scrisul, că la citit mă bag mâine când o să fiu din nou singură acasă... la Alin.
În ultima vreme, adică de când n-am mai scris, am fost cu Alin şi familia Borşan la role, respectiv, tricicletă. ;)) Vlăduţ rullz din multe punct de vedere. Am reuşit să-mi dau întâlnire cu Ana într-un maxi-taxi (să mai zic că am aterizat în genunchi înainte de a urca în maşina respectivă? mă mai gândesc...), am făcut cunoştinţă cu Eticheta, care, ca să vezi, NU lucrează la Bancorex :)) şi i-am rămas datoare cu un suc chiar în aceeaşi zi, am dormit în braţele lui Alin o săptămână întreagă, am reuşit (şi eu şi Alin) să uităm de ziua de naştere a lui Luci, dar şi el şi Oana au fost tare îngăduitori şi ne-au iertat şi "mica scăpare de moment" şi întârzierea, mi-am cumpărat cei mai frumoşi cercei hand-made şi am fost atât de ocupată că nici unghiile nu am reuşit să mi le tai (sunt aranjate şi frumos date cu ojă, dar nu am apucat să le scurtez lungimea), dar chiar şi cu toată nebunia din ultimele zile, e o perioadă tare frumoasă din mai multe puncte de vedere. Poate şi pentru că mi-am primit copiii înapoi. :P

(poza e făcută pentru cercei)