vineri, noiembrie 19, 2010

Keep on walking


Zilele astea am fost abătută şi nemotivată să-mi fac datoria, asta ca să mă exprim elegant, însă am avut şi câteva mici victorii care mi-au adus zâmbetul pe buze şi mi-au dat, pentru o vreme, forţa să merg mai departe.
Ieri mi-am găsit numele în nişte documente şcolare de pe vremea când eram elevă în şcoala în care acum predau. :) (M-am implicat într-un proiect de prevenire a abandonului şcolar şi a trebuit să fac  nişte statistici şi aşa am dat peste numele meu în acele acte.) M-am bucurat atunci când doamna director mi-a apreciat efortul şi m-a făcut să mă simt tare bine în pielea mea.
Azi un elev de la cealaltă clasă a treia made my day. C.D. este un elev incredibil de inteligent care are ADHD, o boală ce afectează tot mai mulţi copiii în zilele noastre. L-am avut la mine în clasă pentru o perioadă foarte scurtă de timp, la începutul anului, şi am reuşit să-i câştig încrederea. Azi a venit şi m-a îmbrăţişat şi mi-a spus la ureche că nu a uitat ce mi-a promis (că o să-l asculte pe domnul învăţător şi o să scrie lecţia pe caiet) şi chestia asta a fost de-ajuns să mă facă să uit de toate părţile negative de zilele astea. :)
Şi aşa mi-am amintit că "dacă nu poţi schimba lumea în care trăieşti, schimbă perspectiva". :)) Şi mă bucur că am avut şi un pic de ajutor pentru că nu aş fi reuşit să fac asta singură, mai ales în perioada asta.

luni, noiembrie 15, 2010

Mixed



"După un anumit timp, 
omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă 
între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe...
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi
ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri ...
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la jumătatea drumului.



Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,

până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.

Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,
şi învaţă că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă ...
şi cu fiecare zi învaţă.



Cu timpul înveţi că a sta alături de

cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te

întorci la trecut.



Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil

să te iubească cu defectele tale,

fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.



Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,

şi că cel care nu luptă pentru ei,

mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de

false prietenii.



Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.



Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot

face.



Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi

la aceeaşi intensitate.



Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.



Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă,

nu se va mai repeta niciodată.



Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau

dispreţuieşte o fiinţă umană,

mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi

umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.



Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se

petreacă,

asta va determina că în final,

ele nu vor mai fi aşa cum sperai.



Cu timpul îţi dai seama că în realitate,

cel mai bun nu era viitorul,

ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.



Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi

sunt împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine

şi acum s-au dus şi nu mai sunt...



Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să

ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.



Dar din păcate, toate se învaţă doar cu timpul..." 
(În timp înveţi - Jorge Luis Borges)

Am luat poezia asta de pe un alt blog în urmă cu ceva vreme, dar am uitat să notez şi de unde am luat-o şi aşa se face că am uitat.  O postez acum pentru că am o stare de ne-stare şi vreau să-mi amintească de tot ce simt acum... 
Nick-ul meu de pe Netlog este o înţepătură la propria mea memorie deoarece am constatat că "ţin minte lucruri mărunte şi le uit pe cele care contează cu adevărat" şi zâmbesc acum (nefiresc de amar) că am uitat să uit, de data asta. 
Am rămas surprinsă cînd am văzut ce reţin oamenii, că filtrul lor afectiv distorsionează amintirile în asemenea hal încât îmi vine greu să nu dau un răspuns la fel de subtil ca un elefant într-un magazin de porţelanuri. Dar, mă abţin pentru că nu vreau ca numărul meu de telefon să ajungă, magic şi miraculos, în cine ştie ce agendă, nu vreau ca Alin să fie jignit pentru că poartă "vina" de a fi iubitul meu, nu vreau să dau curs unor discuţii cu oameni care nu sunt în stare să vină personal să mă tragă de mânecă, oameni cu care, fără ştiinţa mea, mă aflam într-o competiţie...
Încerc să privesc cu obiectivitate toată situaţia şi îmi asum partea mea de vină, dar subiectivitatea urlă în mine că eu sunt toanta care nu ştie să treacă peste, că nu de la mine a pornit totul, că oamenii nu sunt în stare de orizonturi largi, le preferă pe alea înguste şi pline de prejudecăţi, de parcă ar mai conta ceva din toate astea... şi uite că reuşesc să mă surprind pe mine: contează pentru mine! De ce oare? Nu reuşesc să înţeleg de ce vreau ca oamenii ăia să priceapă că eu nu sunt aşa cum cred ei. O fi din orgoliu? O fi din prostie? (ale mele, nu ale altora) că zău că nu reuşesc să înţeleg ce resorturi mă determină să stau acum şi să scriu rândurile astea. 
Aş vrea să fii aici şi să-mi oferi umărul tău, aşa cum ai făcut şi ieri ("Dacă ai fi acum lângă mine, m-ai lua în braţe şi m-ai lăsa să plâng?"), când m-ai susţinut cu toate că nu meritam sau poate în ciuda faptului că nu meritam... Azi am fost vulnerabilă, poate trece până mâine...

P.S. Lorelei, mulţumesc pentru comentariul la postarea anterioară, aia pe care am şters-o. Blue, sper să avem timp şi să ne şi sincronizăm cândva, cumva...

luni, noiembrie 08, 2010

Taxi - Cele două cuvinte


Am tot căutat melodia asta de când a cântat-o Dan Teodorescu la "Cireaşa de pe tort", iar acum are şi videoclip. A meritat aşteptarea. :)
Via Cabral.