vineri, martie 18, 2011

Unei prietene




Am o prietenă, un om tare drag, o femeie finuţă şi raţională, o femeie care are un stil propriu atunci când vine vorba de orice aspect: de la modul în care se îmbracă şi până la modul în care strâmbă din nas atunci când nu-i convine ceva, o femeie care îţi spune verde în faţă ce are de spus, o femeie care nu-şi recunoaşte calităţile nici măcar atunci când se uită în oglindă.
E o diferenţă e vârstă de vreo 7 ani între noi şi nu ştiu cum se face că ea mă sună pe mine să mă întrebe cum se scrie corect (deşi ea oricum scrie corect româneşte şi consultă DEX-ul la fiecare cuvânt nou întâlnit) şi îmi cere părerea atunci când - CREDE EA - că a sărit calul.
Ştiu că pot conta pe ea să-mi spună întotdeauna adevărul, ştiu că mă trage de mânecă (încet şi discret să nu care cumva să mă supere) atunci când o iau pe arătură şi sunt recunoscătoare pentru asta, mă îndrumă atunci când lipsa mea de experienţă îşi spune cuvântul şi mă ajută de câte ori i-o cer fără să stea pe gânduri. Cu ea îmi împart "scârboşenia de ceai" şi dimineţile în care sunt pe jumătate adormită şi, nu prea ştiu de ce, dar doar ei i-am spus un secret pe care nu îndrăznesc să-l spun nici măcar maică-mii.
M-am apucat de scris toate astea pentru că ea crede că trebuie să-şi ceară scuze pentru tonul folosit, iar eu nu am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte. :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi.