luni, mai 30, 2011

"De bine"

Simt că nu am aer, că oxigenul intră degeaba în plămâni, că mă sufoc respirând, nu-mi vine să cred ce se întâmplă şi în minte îmi sună obsesiv "it's the end of the world as we know it". Tot ce pot să fac e să-mi ţin mintea ocupată cu orice altceva. Mă feresc să povestesc ce e cu mine pentru că tot ce aş face ar fi să(-i) întristez şi să mă bufnească plânsul în condiţiile în care nu se mai poate face nimic. 
Am amestecat negarea cu furia şi nu mă pot opri din înjurat, mai e mult până să pot accepta toată "chestia" asta şi nu ştiu dacă pot să fiu puternică, pentru alţii, nu pentru mine... E ciudat pentru că nu te aştepţi să ţi se întâmple tocmai ţie aşa ceva, iar atunci când eşti pus în faţa faptului împlinit rămâi surprins şi stupefiat realizând că eşti om şi, aşa cum ştim de la logică, toţi oamenii sunt muritori. Diferenţa e că, la logică, îl "omoram" întotdeauna pe Socrate.
Neputinţă, negare, furie şi e abia începutul...

luni, mai 23, 2011

Reîntâlniri


Pentru Laura, omul care o să înţeleagă cel mai bine rândurile următoare.

Sunt oameni care, atunci când îi reîntâlnesc, îmi aduc de aminte de mine aşa cum eram în perioada în care ei făceau parte din viaţa mea. Tratez oamenii diferit (dacă aş trata pe toată lumea la fel, nu ar mai rămâne nimeni special) şi aşa se face că dau fiecăruia doar ce cred eu că merită, că sunt părţi din mine care ies la iveală doar în prezenţa unor anumiţi oameni. Asta poate avea, cum e de aşteptat, conotaţii pozitive, dar azi vreau să scriu şi despre conotaţiile mai puţin plăcute. 
Am revăzut duminică, în Real, un fost profesor din facultate. Atunci când privirile noastre s-au întâlnit i-am citit în ochi aceeaşi superioritate enervantă cu care mă trata în facultate şi m-am surprins simţindu-mă iar ca studenta care ar fi preferat o colonoscopie (Laura o zice mult mai frumos) unei întâlniri cu profesorul respectiv. 
Nu este un profesor care mi-a fost drag, nici măcar unul care mi-a inspirat respect, a fost genul de om care îmi dădea fiori şi, la cursuri, îmi întărea teama că sunt mult prea ignorantă pentru facultatea la care îmi dorisem atât de mult să intru. N-am rămas cu foarte multe informaţii în urma cursurilor sau a seminariilor pe care le preda dumnealui, poate cu excepţia faptului că nu am reuşit să-l înţeleg pe Adorno în timp ce îl preda pe Dufrenne, dar asta a fost numai pentru cunoscători.
Mărturisesc că prezenţa mea la cursurile şi seminariile ţinute de acel profesor era, mai degrabă, sporadică şi nu mi-am dat niciodată interesul să-l înţeleg sau să îmi dau seama ce anume vrea de la mine, ca studentă. Probabil nu-i convenea "comunismul" de care eu şi Laura dădeam dovadă sau faptul că nu-l luam peste picior ca unele colege de an şi de semi-specializare, sau poate am înţeles eu greşit strategia didactică a domnului profesor. Cu toate astea, cred totuşi că prezenţa respectivului profesor în studenţia mea nu a fost atât de inutilă pe cât îmi plăcea mie să cred în facultate.
Există profesori, din generală, din liceu, din facultate, care au avut un impact imens asupra mea, care mi-au modelat felul de a fi, care m-au făcut să înţeleg de ce profesia asta e mai mult un har şi nu o liniuţă într-un nomenclator de meserii, oameni care au ştiut să se apropie de mine fără a ştirbi relaţia dintre un dascăl şi un elev, oameni care mi-au câştigat afecţiunea şi respectul, oameni cărora le sunt recunoscătoare, dar despre oamenii respectivi cu altă ocazie.

Postare de week-end

Poza e pentru Angela, ştie ea de ce. :)


Dacă tot am un iubit de uichend, am zis să am şi o postare la fel, ca să mă asortez.
Au fost două zile lungi şi frumoase, presărate cu muzică bună, oameni dragi,  epuizare fizică şi pariuri pierdute. Dar, cum probabil ar zice Hipi, să începem cu începutul...
Sâmbătă am ajuns pentru prima oară ever la McDonald's. Nu mi-a plăcut deloc cum miroase înăuntru şi m-am oprit la un capuccino şi o apă plată. Am ajuns cu întârziere în Grădina Publică din cauza unui pariu şi n-am apucat să citesc mare lucru, dar am ajuns, în schimb, mai devreme la ultima seară a Festivalului de Folk, a cincea noastră participare ("bine" că mi-am pierdut inelul la prima noastră participare ca să avem şi noi un reper), dar nu neapărat şi cea mai reuşită, asta dacă mă gândesc la prezentator, concurenţi, scenă şi sonorizarea din a doua seară. A fost prima ediţie în care am alergat cu Vlăduţ şi Iepurică prin curtea muzeului să găsim păpădiuţe, dar parcă n-aş face din asta o tradiţie. Întâlnirea cu Liiizzz a fost plusul serii, mai ales că am recunoscut-o după ochi, are ea ceva profund şi frumos în privirea ei. Alifantis a fost fenomenal, a salvat întreaga seară, chiar dacă nu a cântat Piaţa romană nr. 9, iar lampioanele care au urcat spre cer au adus zâmbete şi speranţă.
Duminică am luat-o de la capăt, am reuşit să fac şi mici cumpărături şi am ajuns pe faleză să aplaud reuşita celor de la Oţelul, am ţipat la Holograf (nu prea a avut farmec că Ana nu era lângă mine) şi am privit artificiile. Şi tot duminică, am pierdut pariul făcut cu Alin cu o zi înainte, dar berea a fost bună. 

sâmbătă, mai 21, 2011

Yesterday


Lacrimi; discuția cu John, faptul că ”m-a citit” doar uitându-se în ochii mei și încercarea lui de a mă înveseli; felul lui Alin de a fi, modul simplu în care mi-a amintit ce vroiam să aud fără să folosească cuvinte; festivalul de folk cu dulapuri în fața scenei și frigul care m-a gonit acasă, la un duș fierbinte; întâlnirea cu Edu, o surpriză plăcută și neașteptată, ca îmbrățișarea aia ciudat de familiară; vocea Anei și planuri pentru a doua zi; gândul la Laura și dorința de a-i povesti tot; urarea pentru Adelina, cu o zi mai devreme; Oana și Luci și râsetele de care aveam atâta nevoie.
All this... pieces that made a whole...