sâmbătă, august 27, 2011

A really good day

Ziua de ieri a început atunci când m-am urcat în autobuz, m-am așezat pe scaun și am început să citesc, a continuat cu vânzătoarea de la un magazin în care nu am mai intrat niciodată, o femeie trecută de prima tinerețe care mi-a vorbit ca și cum mă cunoștea de-o viață. Portarul de la cabinetul doctorului stomatolog mi-a zâmbit și m-a întrebat ce mai fac, doamna asistentă (a aceluiași domn doctor) m-a asigurat de tot respectul dumneai pentru meseria pe care am practicat-o până în iunie anul ăsta și mi-a zâmbit așa cum nu a mai făcut-o până atunci.
După câteva ezitări, am fost de acord cu Conan, the barbarian în 3D, la Brăila, mai mult pentru că ”îmi plăcea compania” și nu pentru film, dar așa am aflat că mai încă un lucru în comun cu tanti-mama-lu'-Vlăduț. Am râs așa cum știam că se va întâmpla și am încercat să uit de orice altceva. Răzvan a întreținut atmosfera, de la Elena am mai învățat câte ceva despre eleganță, la Aura am observat culoarea cea nouă și am împărțit drumul spre casă, fără drumul la mare de data asta, iar Laurențiu a făcut ce face el de obicei: a avut grijă să țip un pic.
Ieri m-am simțit frumoasă și fericită (poate pentru că pe deodorantul pe care l-am cumpărat scrie happy) și am reușit, după multă vreme, să mă relaxez și să fiu fericită.

În altă ordine de idei, azi e ziua lui Horia Brenciu. :) Nu am reținut niciodată datele de naștere a celor ce apar la televizor, dar pe-a lui o țin minte de pe vremea când făcea matinalul de la TVR1 pentru că, de ziua lui, a cântat la pian mai toată emisiunea și atunci am aflat ce voce are omul ăsta și cât show poate să facă.

luni, august 22, 2011

”Looking for a job but a Jack will do”

 (Am făcut doar o singură poză pentru că telefonul meu se descărca)

Aseară, în timp ce mă îndreptam spre Alin gândindu-mă că sunt prea obosită ca să ajung să-l văd pe Victoraș cântând, mi-am dat seama că nu am învățat nimic stând toată ziua în spital. Am ajuns la destinație, m-am schimbat de haine și am plecat val-vârtej spre faleză încercând să mai prind ceva din cântare. A durat mai puțin decât mă așteptam, dar am savurat fiecare melodie. Fără bere și fără să mă agit, nu au mers de una singură. 
La sfârșit, în timp ce mă îndreptam spre autobuz, mi-am propus să mă țin de capul lui John până mai organizează o petrecere la moșie și cu Victoraș prezent. Omul e super pe scenă, dar e și mai și atunci când e doar el cu o chitară, cântând. Ideal ar fi, ca la următoarea ”petrecere la moșie”, John să nu mai doarmă cu chitara în spate. Crezi?
Și apropo de oameni dragi, tot căutând-o pe Ana în mulțime, am zărit o femeie cu părul lung și negru, îmbrăcată în negru, o femeie frumoasă cu un umăr gol. Am recunoscut-o, deși era noapte, m-am apropiat să-mi confirm bănuiala și am obținut prima îmbrățișare de la ea din afara spațiului online, îmbrățișarea aia de care tot vorbim ba la mine, ba la ea pe blog. :)

Nu sunt foarte coerentă pentru că nu am dormit în ultimele nopți și creierul meu e pe pilot automat.

vineri, august 12, 2011

"Vreau să mai stai"

În ziua în care John mai câştigă un an în experienţa numită viaţă, eu am obţinut o victorie, a mea, câştigată prin forţe proprii, prin felul meu de a fi. Cuvinte de genul "eşti cea mai potrivită pentru ce vrem noi", "tu eşti finalista noastră" mi-au adus zâmbetul pe buze (lucru greu de obţinut zilele astea) şi mi-au redat încrederea ascunsă cine ştie pe unde. Nu m-am bucurat prea mult pentru victoria asta, contextul nu-mi permite să accept job-ul (ştiu cât de mult îţi place cuvântul ăsta), dar colegul ce mi-a fost profesor - de voie, de nevoie - mi-a deschis o fereastră  în momentul în care eu am închis o uşă şi sunt recunoscătoare cu atât mai mult cu cât a ţinut să-mi precizeze asta telefonic tocmai ca să am (şi) alt subiect de gândire.
"Fake it 'till you make it" e deviza după care mă ghidez în perioada asta. Poate Andy Brown nu era chiar atât de clueless.

luni, august 01, 2011

Scrisoare către tine

M-ai întrebat cum fac faţă la toate astea şi atunci când ţi-am zis că nici eu nu ştiu, ai făcut o pauză crezând că te iau la mişto. Adevărul e că nu ştii cum reacţionezi într-o situaţie de genul ăsta până nu treci printr-o asemenea situaţie, până nu experimentezi durerea, furia, neputinţa, nu ai de unde să ştii cum ai să reacţionezi. Poate părea banal, ca un clişeu care nu mai impresionează pe nimeni, dar cert e că, din punctul meu de vedere, o asemenea conjunctură, îţi arată părţi ale tale de care nu erai conştient, te trezeşti deodată că ai de luat atâtea decizii pe care nu le poţi controla, decizii care vin din afară, care nu au legătură cu puterea ta de decizie, cu voinţa ta, dar pe care trebuie să le respecţi.
Îţi ocupi timpul cu cât mai multe activităţi, ca să n-o iei razna şi aşa ajungi să vezi Transformers 3 în 3D, la Brăila chiar dacă nu ai văzut 1 sau 2 şi nu e genul tău de film şi mănânci în miez de noapte la MacDonalds pentru că era închis la KFC şi te duci în probe într-o comună cu oameni celebri în care ai mai fost doar în trecere.
Înveţi, mai mult decât ai vrea, despre organismul şi corpul tău, eşti obligat de genele pe care le-ai moştenit - zice medicul de familie, îţi dai seama de cât de limitat eşti, realizezi cu înfricoşătoare luciditate că o chestie pe nici măcar nu o poţi atinge sau vedea, te poate omorî atât de uşor.
Mă gândesc mult la moarte în perioada asta, a mea, a celor din jur şi reacţionez, exagerat uneori, când aud că a mai murit cineva. Mă gândesc la cât de limitată sunt, cât de neputincioasă sunt şi am momente, mai ales dimineaţa, când nu ştiu de ce mă mai dau jos din pat, de ce nu rămân acolo să mai stau cu ochii pe pereţi. Alin îmi zicea de "survivor's guilt" şi mi-am dat seama că nu mă consolează cu nimic că sentimentele alea poartă un nume, chiar nu micşorează durerea sau neputinţa sau furia.
Colega-prietenă, ţi-am povestit despre ea, îmi spunea că sunt prea pătimaşă, că trăiesc prea intens experienţele şi asta mi-a amintit că mi-ai spus tu că sunt un om al extremelor, că n-am ştiut niciodată să aleg calea de mijloc şi că asta nu e un lucru rău, partea proastă e, ziceai tu, că ofer totul şi primesc doar frânturi - am stilizat puţin că erau şi cuvinte pe care am ales să nu le folosesc aici. :) Îţi spun astea pentru că şi experienţa asta o trăiesc la cote înalte, agonia e la ea acasă când ştiu că NU POT să fac nimic, nu pot controla, amâna sau întârzia deznodământul, trebuie să mă pregătesc sufleteşte, să mă întăresc, cum ai spus tu, şi să merg înainte.
Dar tu m-ai întrebat ce am învăţat eu din toate astea şi eu bat câmpii despre cum mă simt. Am învăţat că el e un om mult mai puternic decât credeam eu, am învăţat despre mine că sunt un om mult mai puternic decât mă credeam şi că sunt şi oameni care abia acum realizează că eu nu sunt un om slab şi neajutorat, am învăţat că trebuie să-mi controlez emoţiile, chiar dacă nu-mi iese întotdeauna, am învăţat să  fac diferenţa dintre durere şi umilinţă (nu-ţi permiţi să-ţi pierzi demnitatea), am învăţat să-mi respect corpul şi să am mai multă grijă de el, încerc să nu mai amân lucruri pe care le cred importante. O fi mult, o fi puţin, nici eu nu ştiu. Încerc în fiecare zi să fac ceva, să-mi ocup mintea cu tot felul de chestii ca să nu mă aşez într-un colţ şi să plâng. 
Încerc să fiu eu aia puternică pentru mama şi Cristi, încerc să-l încurajez pe el în zilele în care el nu mai are puterea să spună bancuri sau să facă mişto de noi şi încerc să nu mă pierd pe mine în toată chestia asta. Nu vreau să mă schimbe situaţia asta, dar simt că se întâmplă fără voia mea şi ştiu că nu e bine, dar "afectivul bate raţionalul" şi sunt situaţii în care reacţionez cu totul diferit de cum obişnuiam.
Mai e mult până departe şi tot ce pot să fac e să nu mă opresc. Vorbim, sper, când o să ai concediu. Poate o sa ajung să-ţi văd şi cuibul, cine ştie.