joi, ianuarie 05, 2012

Memories

Azi am luat la puricat arhiva numită ”Tranzit”, am citit Cubul de aer al Angelei, am răsfoit rândurile Anei și mi-am amintit de ”prețioasele minute când cumpărăm pâine”, am citit rânduri scrise de mine, rânduri scrise de alții pentru mine, am zâmbit citind mesajele din ”Spațiul celor ce nu sunt singuri”... Și câte amintiri au năvălit deodată în mine, câte clipe fericite, câte lacrimi, câte pseudonime care nu mai au chip, câți oameni dragi atunci care nu mai au chip acum, câte întâlniri la redacția ziarului care ne tolera în fiecare miercuri... Pe-atunci era singura certitudine, miercurea mă îmbrățișam cu Angela, zâmbeam când o vedeam pe Ana, lăsam mesaje pentru oameni dragi care nu mai aveau timp să ajungă la redacție... Era o atmosferă care te copleșea dincolo de orice ți s-ar fi întâmplat în ziua respectivă și era de ajuns să fii acolo ca să-ți fie bine...
Și mai era și sâmbăta... așteptam cu sufletul la gură ziarul cu suplimentul de week-end să văd dacă mi-au apărut rândurile, sau în rândurile cui îmi mai regăsesc trăirile (n-am să uit niciodată rândurile lui Velev din articolul ăla la care nu mai știu titlul), sau zâmbeam malițios când descopeream plagiaturile unora...
A fost o perioadă tare frumoasă și sunt cu atât mai mult recunoscătoare cu cât unii oameni dragi din perioada aia au rămas și azi, sunt recunoscătoare că au fost și oameni care m-au îmbogățit și care mi-au fost alături atunci, sunt recunoscătoare că am avut privilegiul să fi trăit și să fi simțit toate astea lângă oamenii care se adunau miercurea, la redacția ”Viața Liberă”.
Pare o veșnicie de atunci, deși nu cred că au trecut mai mult de 4 ani de când Angela a decis că așa e mai bine și îmi amintesc și acum mesajul primit în ziua în care a scris ultimul ”Tranzit”. Atunci când simți că așa e cel mai bine pentru tine, regretele nu-și au rostul... M-am surprins fiind un pic nostalgică, dar am realizat că e un sentiment firesc și nicidecum dorința de a mă întoarce în acea perioadă. A fost exact cât a trebuit să fie, atunci când a trebuit să fie. Mulțumesc vouă, Tranzitari nebuni și frumoși și ție, Mami, pentru prilejul de a crește cu și lângă acei oameni.

Ana m-a întrebat în unul dintre mesajele din spațiul pomenit mai devreme dacă știam melodia asta:


Da, o știam. :)

7 comentarii:

  1. M-ai convins si pe mine sa public ceva. Cel putin asa imi amintesc. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ne vedem sambata? O sa pregatesc ceva...

    RăspundețiȘtergere
  3. Din ce-mi amintesc, ai fost și la redacție o dată. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Recunosc fiecare senzatie povestita... mi se pare asa de ciudat ca eu nu v-am prins in Tranzit desi am trait acelasi Tranzit, aceleasi intalniri si am avut parte de aceeasi Angela extraordinara! Dar cu cativa ani inaintea voastra... Sentimentele sunt aceleasi pentru ca Angela da si inspira admiratie in toata lumea!

    RăspundețiȘtergere
  5. Liz, cât de frumos ai spus-o: ”Angela dă și inspiră admirație în toată lumea!” Și sunt de acord cu tine, e foarte ciudat că nu ne-am întâlnit în Tranzit. Partea bună e că tot ne-am întâlnit, până la urmă... >:D<

    RăspundețiȘtergere
  6. Fete dragi, eu va multumesc. Voi ati facut Tranzitul sa existe si tot voi il duceti mai departe in amintiri. Va iubeste Mami, chiar daca nu v-o mai spune miercurea... :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Și noi o iubim pe Mami, chiar dacă nu-ți spunem asta atât de des pe cât ai merita. :*

    RăspundețiȘtergere

Nu-mi plac comentariile anonime. Dacă tot ai o părere, te rog să ţi-o asumi.