marți, februarie 21, 2012

Mixed


Îmi doresc să mai primesc flori (nu e un apropo pentru nimeni). De duminică port în buzunarul de la geacă doi boboci de trandafiri „pupăcioși”, boboci care mi-au amintit cât de mult îmi place să primesc flori, să le miros, să le așez în vază și să le zâmbesc de câte ori trec pe lângă ele. 
Invitația „respectuoasă” la teatru primită de la Aura mi-a înseninat dimineața, ca și ruta cea nouă spre serviciu.
Sâmbătă, am aniversat „jumătate de deceniu” și am aniversat frumos, cu prieteni și „cinema la noi acasă”. Nu mai văzusem de mult o comedie care să nu fie serial. :) M-a apucat nostalgia după One Tree Hill și văd seria 5 pe ProCinema și sezonul 2 din Grey's Anatomy pe Diva. Prea multe nostalgii așa deodată.
Duminică, am făcut o femeie de zăpadă, unii au numit-o oamă de zăpada, dar suna mai bine cum am zis prima dată. :P Drumul la Pechea (unde ne-am jucat în zăpadă) a stat între mine și revederea cu Angela și „Ana-Icoana”, dar aștept cu nerăbdare ocaziile viitoare.
Aștept zile cu soare și căldură insuportabilă, dar până atunci mă uit la pozele făcute în week-end și zâmbesc tâmp.
Îmi doresc să scriu așa cum îmi ieșea într-o vreme, dar nu-mi iese în ultima vreme. Încerc să găsesc resurse de a merge mai departe, de a-mi păcăli psihicul că pot să fac față incertitudinii, dar nici asta nu-mi iese.

sâmbătă, februarie 04, 2012

4.02.2012

Astăzi e ziua mondială a cancerului. Am aflat despre asta acum două zile, citind aici. Denumirea mi se pare un pic neinspirată. În mintea mea, suna mai bine „Ziua mondială împotriva cancerului”, dar e bine că se încearcă, totuși, un soi de conștientizare despre pericolul reprezentat de această boală.
Din nefericire, știu cum se manifestă pentru că l-am văzut pe tata cum s-a chinuit cu cancerul. Pe 26 mai am aflat că are cancer. Pe 27 iunie, eu am fost cea care i-a spus că are cancer, eram doar eu și el, singuri în casă și cu vocea tremurândă încercând să nu plâng i-am vorbit despre cancer, despre stadiul în care spunea biopsia că este, despre „soluții” și l-am lăsat să aleagă ce a crezut el că i se potrivește. În ziua aia, am realizat ce om puternic este tata și am văzut cu câtă demnitate și-a asumat diagnosticul. E la fel de adevărat că în câteva luni, boala i-a luat puterea, demnitatea și, în cele din urmă, viața. 
N-a fost ușor. Nici acum nu este. Nu cred că va fi vreodată ușor.