miercuri, decembrie 18, 2013

Bucuria din seara asta

De ceva vreme mă aflu într-un fel de buclă în care am doar zile proaste presărate ici-colo cu câteva clipe în care reușesc să-mi schimonosesc fața într-o chestie despre care se poate spune că, dintr-un profil îndepărtat, seamănă a zâmbet.
Ziua de azi nu a făcut excepție și până acum câteva minute îmi doream să nu mai am parte de o asemenea zi măcar până la anul pe vremea asta și spun până acum câteva minute pentru că s-a întâmplat ceva care mi-a pus un zâmbet adevărat pe chip și mi-a adus în suflet o emoție pe care n-am mai simțit-o de mult.
Am fost colindată de un grup de liceeni ai Liceului de Artă: un flaut (cred), o chitară inscripționată cu mesaje și două voci care mai că mi-au adus lacrimi în ochi. Și mi-a mai plăcut că după ce au terminat de cântat, s-au îndreptat către următorul apartament fără să aștepte nimic în schimb.
I-am întrebat dacă pot să le fac o poză și după ce au acceptat și mi-am făcut damblaua, mi-au cerut un pahar cu apă, apă - nu suc sau altceva. Am deschis sticla de Bucovina și au fost și mai încântați de faptul că apa nu avea bule. I-am luat la întrebări și mi-au spus că fac asta de 3 ani, în cercuri restrânse și citeam în ochii lor pasiunea și bucuria cu care fac asta.
Nu le-am cerut voie să public poza, așa că nu o voi face, o voi păstra pentru mine ca să-mi amintesc de emoția asta cu prima zi proastă care se ivește. Ca și rândurile astea pe care le vreau a fi un soi de reminder despre bucuriile pe care le poți avea dacă deschizi ușa. :)

duminică, octombrie 13, 2013

Under construction :)

Nu am nimerit din prima butonul de new post, semn că ar trebui să-l folosesc mai des, începând cu rândurile astea ce prind contur acum. Ziceam data trecută că mă reevaluez, eu pe mine mă și sunt în plin proces care „mă scoate mult din zona de confort” și mă arunc singurică în calea unor emoții puternice, mă descopăr și devin vulnerabilă, îmi expun sentimentele și le ajut să devină cuvinte care umplu foi întregi de hârtie. 
Uitasem cât bine îmi este atunci când scriu, când fac poze, când mă plimb cu oameni dragi în timp ce fac poze, când îmi exersez cunoștințele de engleză și ajung să și gândesc în limba autoarei de „Persuasion”, când găsesc câte o melodie de o ascult pe repeat obsesiv-compulsiv, când pun câte-o steluță pe lista de cumpărături, când fac schimb de mesaje - nu în cel mai bun context - cu o femeie cu care mă înțeleg din priviri, când C__ie e partenerul meu și Alin al Aurei la o nuntă la care m-am distrat cum rar îmi iese, când joc Bliț (și mai și câștig) până la 3 dimineața în condițiile în care în câteva ore trebuia să fiu fresh pentru nunta mai devreme-amintită, când conduc până la Tulucești și înapoi fără să am pe cineva în dreapta și îmi mai iese și parcarea laterală fără indicații, când stau de vorbă cu mine însămi și înțeleg că în ultimii doi ani am stat pe loc cu o proptea în spate, când mă reîmprietenesc eu cu mine și încerc să nu mă mai subestimez atât, când am grijă de mine, când îmi iese stăpânirea de sine și ies cu zâmbetul pe buze din situații neplăcute, când realizez că am avut nevoie doar de câteva discuții ca să pot folosi verbe la trecut.
Știu că în ultima vreme mi-am lăsat creierul să vegeteze când ar fi putut face mai mult și că doar inerția m-a ajutat să respir, că am uitat să mă bucur cu adevărat și mi-am sabotat momentele în care aș fi putut fi fericită, că dorința mea de perfecțiune este/poate fi și un defect și îmi refac așteptările pe care le am de la mine, îmi propun ținte realizabile și încerc să îmi dau seama către ce să-mi îndrept creativitatea și știu că o să mă ajute și contextul în care mă voi afla.
Acum, în ciuda oboselii care s-a cronicizat, știu să zâmbesc și cu ochii și îmi dau voie să nu mă mai simt vinovată, mă las cuprinsă de emoții, nu încerc să le mai opresc și încerc să mă bucur și de cea mai mică reușită și să nu mai las frica să mă copleșească. Acum pot să spun și fără să folosesc cuvinte că sunt bine, că sunt liniștită și pe drumul cel bun, mai ales că nu știu încotro mă îndrept.

joi, septembrie 12, 2013

Nimic și nimicuri

(*poza e pentru oameni care știu să aprecieze ironia)

O cărămidă fix în fontanelă, moalele capului cum ar veni, ce se vrea a fi șutul în fund binefăcător. Nu m-am mai aflat până acum într-o situație similară și nu am știut cum să reacționez, încă nu mi-e clar și oscilez între stări și reacții. Cert e că acum am un etalon pentru partea aceea din om numită fățărnicie. Măcar atât. Nu știu să-mi țin sentimentele doar pentru mine și ele se afișează pe chip, încă nu știu să le ascund... e și asta o deprindere pe care nu o stăpânesc. 
Acum aștept cu nerăbdare să închei capitolul și nu reușesc să găsesc vreo părere de rău după ce recitesc argumentele pro și contra, să reformulez: argumentele pro și argumentul contra. Mda, se prea poate să fie un lucru bun ce mi se întâmplă acum, deși nu l-am văzut așa la început.
Mă reevaluez (eu pe mine mă) din mai toate punctele de vedere și cu toată subiectivitatea de care sunt în stare, îmi dă și cu virgulă și cu minus, caut metode să îmbunătățesc, iar primul pas l-am făcut marți, 10.09 a.c. - ziua în care am sărbătorit 4 luni de când am schimbat numele (de familie) și am probat verigheta ce-mi va sta pe deget din octombrie anul viitor. Funny thing: în timp ce probam verigheta vorbeam cu Alin despre cum a apărut asta cu inel de logodnă/verigheta și cum se înrădăcinează niște tradiții și obiceiuri în mentalul colectiv (o fi, oare, de bine că le conștientizăm și totuși le facem?)
Încerc să nu mai opun schimbărilor și să nu mai fiu un control-freak fiind un control-freak, la o adică, schimbare, schimbare, dar să controlez (și) eu ce, când, cum și de ce se schimbă. :))

vineri, august 16, 2013

Mulțumesc, Ana

Nu am știut niciodată să alerg după autografe și nu mi-am strâns niciodată destul curaj pentru a sta de vorbă cu vreun cântăreț pe care îl admir. Până acum câțiva ani, într-o seară de mai când, după ce am văzut la Ana, am luat un bilețel și am scris numele unei melodii, bilețel pe care i l-am întins lui Mircea Vintilă, iar el s-a întors către noi și a dat aprobator din cap. Iar aseară, tot la întrebarea/îndemnul Anei am făcut poze cu Mircea Vintilă.
Abia am reușit să îngân un bună seara, iar până să mă dezmeticesc aveam și adresa de e-mail ca să-i trimită Ana pozele pentru „pagina de facebook”. 


marți, august 13, 2013

Pep talk

Știu că am mai scris/spus despre asta, dar simt nevoia să mă repet. Nu îmi place să fiu încurajată, îmbrățișată, ținută de mână, pupată sau alte asemenea (excepțiile - atunci când e cazul - le fac eu cunoscute dacă simt nevoia) atunci când am o stare... mai puțin fericită. Nu-mi place să primesc discursuri motivaționale, nu vreau să știu cât de bine o să(-mi) fie într-un viitor apropiat, nu vreau bătăi pe umăr, nu vreau să aud cât de năpăstuiți sunt alții și cât de norocoasă sunt eu și care ar trebui să fie cantitatea de recunoștință pentru fiecare centimentru pătrat de noroc cu care am fost înzestrată, nu-mi plac cuvintele goale și lipsite de semnificație (mai rău îmi fac) spuse doar pentru că așa cere vreo convenție socială la care nu mi-am exprimat vreodată acordul de a lua parte. Nu-mi plac exprimările standard în situații neplăcute, cum ar fi „condoleanțe”, nu suport cuvântul și nu-l folosesc, prefer să vorbesc despre vreme sau să fac glume... proaste.
Având în vedere și luând în considerare cele de mai sus, eu nu știu să încurajez, să spun că va fi bine, să înșir tot felul de citate sau discursuri motivaționale, nu știu să transmit energie pozitivă și să zâmbesc cu toată faianța în timp ce spun cât de bine și frumos se vor aranja toate într-o zi, nu vreau să aud de legea compensației - nu înțeleg de ce nu le putem avea pe toate și ce e rău în asta, nu știu și nici nu vreau să știu cum să deschid gura doar ca să spun nimic în speranța că ăla de aude ce zic eu se va simți mai bine și toată durerea va dispărea. Yeah right!
Mai bine tac, dar după ce omul ăla știe că se poate baza pe mine pentru orice, oricând, oriunde și dacă va simți nevoia voi și demonstra asta.
P.S. Știu că n-o să fii bine o vreme, știu și înțeleg asta, dar mai știu că gropițele alea ale tale :P arată foarte bine când zâmbești și-o să ai motive să (mai) zâmbești.

marți, august 06, 2013

Gânduri rătăcite

”Happy is the heart that still feels pain” cântă Ingrid Michaelson în urechea mea, dimineața (în timp ce alerg către serviciu pentru că mereu sunt în întârziere) și mi-a tot rămas chestia asta pe neuron. Evident, nu am avut timp să scriu despre asta între toate chestiile inutile pe care le las să-mi mănânce timpul, entuziasmul și energia. *O colegă îngrijorată de lipsa mea de energie îmi spunea că starea asta ar putea fi primul semn de depresie. O fi, nu zic că nu, dar mie mi-au venit în cap alte explicații pentru starea asta a mea din ultima vreme.*
Revenind la versul de la început, că despre el pornisem rândurile astea, prima dată mi s-a părut că nu aud bine. Cum vine asta cu fericirea și durerea în aceeași propoziție când eu știu niște vremuri în care aș fi fost fericită dacă aș fi fost amorțită și atât, fără sentimente și, mai ales, fără alea care ar implica și durere.
Am realizat, apoi, că sentimentele - fie ele plăcute sau nu - îți amintesc că trăiești, că dincolo de rațiune și logică există acel „je ne sais quoi”, partea aia din tine pe care nu o poți explica, de care nu poți fugi, acea parte din tine care te ajută să găsești resurse chiar și atunci când crezi că ele nu există, partea aia care tresare la primele acorduri ale unei melodii pe care n-ai mai ascultat-o demult, dar pe care o recunoști din primele secunde, partea aia pe care ai vrea s-o urmezi lăsând logica și rațiunea într-un labirint, partea aia pe care o suprimi și o ascunzi prin vreun cotlon ca nu cumva să iasă din tiparele în care oricum nu intri pentru că știi că different is good.
Cam așa și cu fericirea, o vânezi pentru că asta se presupune că ar fi rostul vieții ăsteia și te trezești într-o zi că nu e chiar așa, că sunt lucruri mai importante decât mult-aclamata fericire, că nu e chiar ce sperai că o să găsești atunci când o căutai în locuri „insalubre” și poate ar trebui să-ți îndrepți privirea către acele lucruri care îți amintesc că trăiești.
Happiness is overrated.

marți, iunie 25, 2013

Zi de ținut minte


Poza e luată de aici.


Data trecută, când am picat, am simțit nevoia să scriu/spun mai multe. Acum am un zâmbet tâmp pe față, o bucurie cu care vreau să-i molipsesc pe toți și-l mai am și pe Alin care îmi spune „Andrușca șoferița”.
Examinatorul, același om răbdător și calm de data trecută, mi-a spus că se vede progresul făcut de mine din martie și până acum (da, m-a ținut minte) și m-a felicitat. Mi-a spus ce trebuie să remediez și m-a avertizat că de-acum începe greul - când n-o să mai fie nimeni în dreapta care să mă îndrume. :)
A fost o zi luuuungă și îngrozitor de călduroasă, dar a fost ziua în care mi-am câștigat dreptul de a conduce o mașină de categoria B.

miercuri, iunie 19, 2013

„Din prea mult sau prea puțin...”



Citesc Liz over and over again. Mă găsesc pe lista blogurilor gălățene și descopăr că sunt surprinsă de alăturare. Scrisul, pentru mine, e o modalitate de a mă elibera, de a mă bucura, de a surprinde o clipă de care vreau să-mi amintesc peste ani și „eticheta” de blog gălățean nu prea se potrivește cu pieces of greensoul, cel puțin nu în mintea mea.
Mi se spune că îmi stă bine purtând culori vii și mă gândesc că îndemnul lui Alin de ”think outside the box”, m-a inspirat mai mult decât mă așteptam. Femeile puternice poartă culori puternice îmi spun și zâmbesc uitându-mă înapoi la drumul pe care l-am făcut până să pot gândi și simți asta. Jubilez la victoria asta și arunc pietricica mai departe. Apropo de asta, cred că am aruncat prea multe pietricele deodată și nu mai știu spre care să mă îndrept. „Geniile se descurcă și în haos” scria pe ușa camerei ei de la etajul 6 și îmi place să cred că mă voi descurca și așa.
Visez la valuri de mare și la zile cu tine de mână... doar noi doi așa cum am fost dintotdeauna și cum devenim cu fiecare clipă care trece. Dragostea durează trei ani și noi suntem în primul an a celei de-a treia îndrăgosteli... ce-mi mai plac începuturile astea...
Am început să scriu postări mai întâi pe foi ca să pot tăia și reformula așa cum nu pot să fac cu tastura, poate și pentru că îmi amintește de modul în care scriam pentru Angela, la început. :)

luni, iunie 10, 2013

Fără sens...


O femeie deșteaptă mi-a dat link-ul unei melodii despre care știa că îmi place și adevărul e că îmi place pesa. Partea proastă e că m-a prins într-o dispoziție mai puțin bună și am sunat-o și am început să turui: cum se face că bărbații de pe lumea asta știu tot ce au de făcut cu și pentru o femeie doar după ce rămân singuri și neconsolați, în condițiile în care atunci când au femeia respectivă lângă ei sunt inutili: nu oferă nici măcar o floare, nu-și amintesc nici măcar o aniversare o dată la doi ani și dacă îi întrebi ceva despre preferințele femeii de lângă ei constată cu uimire că ar avea așa ceva la capitole ca flori, culori, parfumuri, modul în care și-ar putea petrece timpul liber. Și nu e de ajuns că rămân singuri, se apucă (ăia care au cu ce) și mai scriu și cântece de genul ăluia de mai sus pe care suspină domnițele - mă includ aici și pe mine - gândindu-se ce bărbat sensibil și talentat ascultă în condițiile în care el spune cât de prost a fost că nu i-a cumpărat flori și n-a ținut-o de mână. Păi nu și-a făcut femeia un bine că l-a lăsat și a găsit pe altul care o iubește așa cum vrea ea să fie iubită? Și ce generozitate pe capul lui că își dorește ca ea să-l găsească pe ăla care să facă tot ce n-a făcut el. Really? În capul meu, logică ar fi avut să depună el efortul ăsta, nu să lase pe altul.
Da, sunt acră în momentul ăsta și, culmea, nu mi se trage de la bărbatul cu împart aceeași casă și, de la o vreme, același nume de familie. (Cel mai mișto Schimb de cărți e ăla la care primești felicitări și tu habar n-ai pentru ce! și pleci acasă cu brichetă din Germania pentru că un om drag îți acceptă toanele de plod răzgâiat. Și primești, de la un alt om tare drag, complimente pentru culoarea pantalonilor pe care îi porți. Și ești botezată Cristina. :) Abia aștept următorul SDC!)
Cât am scris rândurile astea, melodia de mai sus a fost pe repeat.

joi, iunie 06, 2013

Know-how sau No-No

„Sunt un om norocos” strigam deunăzi către un om care ținea morțiș să-mi enumere toate momentele mai puțin fericite din viața mea de parcă sufeream de amnezie și uitasem prin ce trecusem. Sunt întrebată, de oameni care s-au confruntat cu situatii similare, cum de am trecut peste, mi se cere „cheia succesului”, dar adevărul e că eu sunt la stadiul la care încă mai caut răspunsuri și modalități de a trece peste. Nu pot spune că m-am împăcat cu ceea ce s-a întâmplat, nu pot să spun că durerea e mai puțin prezentă și că nu-i mai simt lipsa. Dimpotrivă, sunt situații banale și cotidiene care îmi amintesc de el și mi se întâmplă să curăț usturoi și să-mi vină în minte imagini cu el făcând același lucru... Nu știu dacă ar trebui să se întâmple toate astea, dacă eu reacționez „în parametri normali”,dacă reacțiile mele sunt la locul lor, tot ce știu e că nu dețin rețeta perfectă pentru a trece peste... Încă mă lupt să fac asta pentru mine...

joi, mai 02, 2013

Dust if you must...

Pentru cei care cred că singura activitate pe care trebuie să o faci zilele astea e curățenia. :)

 Dust if you must
by Mrs. Rose Milligan

Dust if you must
 But wouldn’t it be better,
To paint a picture, or write a letter,
Bake a cake, or plant a seed?
Ponder the difference between want and need.
Dust if you must.
But there is not much time
With rivers to swim and mountains to climb!
Music to hear, and books to read,
Friends to cherish and life to lead.
Dust if you must.
But the world’s out there
With the sun in your eyes,
the wind in your hair,
A flutter of snow, a shower of rain.
This day will not come round again.
Dust if you must.
But bear in mind,
Old age will come and it’s not kind.
And when you go, and go you must,
You, yourself, will make more dust.

sâmbătă, aprilie 13, 2013

Shallow like a saturday morning

Ieri, în magazinul în care am găsit rochia perfectă, Prințesuk :P îi spunea vânzătoarei că mă apropii de 30. Nici nu am împlinit încă 28, a fost replica mea către cele două. La care vânzătoarea, ca atâția alți oameni, mi-a spus că nu par de 28.
Ce m-a nedumerit mereu pe mine (de fiecare dată când cineva necunoscut află vârsta mea, replica e aceeași: dar nu pari de 20, 25 și, mai nou, 28) e de ce există un tipar al vârstei, de ce la o anumită vârstă trebuie să arăți într-un anume fel, de ce mirarea asta constantă că nu par să am vârsta dată de certificatul de naștere. Am mai auzit și replici de genul: păi înseamnă că nu ai avut necazuri la viața ta, de parcă știau ei ceva despre viața mea sau despre necazurile din ea. 
De ce scriu acum astea: mi-am amintit de o întâmplare de acum niște ani ani. Era pe la începutul lunii septembrie, într-una din zilele alea în care sprijineam pereții pe la Inspectorat și în ziua aia l-am însoțit pe Alin în livrări. Eram îmbrăcată și eu office (trebuia să le fac pe doamnele de la inspectorat să creadă că-s femeie serioasă și că mi se poate încredința viitorul țării) și stăteam cumințică în mașină în timp ce Alin își făcea meseria. Partea amuzantă a fost la unul dintre service-uri: tanti de la recepție m-a văzut în mașină și îi spune lui Alin că mă mai plimbă și pe mine acum, până nu începe școala. Replica lui Alin a năucit-o: nu numai că a terminat liceul, dar a terminat și facultatea acum niște ani (nu-mi amintesc acum anul deci e greu să spun cu exactitate de câți ani terminasem) și e mai mare ca mine cu doi ani. Eu vedeam doar reacția ei, nu auzeam și conversația, dar știu că atunci când a intrat Alin în mașină nu se putea opri din râs.

duminică, aprilie 07, 2013

Mi se făcu...

... dor de o zi călduroasă, de o înghețată în timp ce mă plimb pe faleză, de un balansoar în părculețul de la Viva, de foștii mei elevi care mă roagă „din toată inima” să merg să-i vizitez, de foste colege și foști colegi de cancelarie, de vacanțe la munte, de o plimbare cu rolele, de zarzăre crude mâncate primăvara, la soare, de udatul trandafirilor din fața casei, de culesul viei în compania tatei și a bunicii, de un pepene verde copt, dulce și rece, de o plimbare cu barca pe Dunăre aproape de brațul Sf. Gheorghe, de Theodora când era mică și o plimbam la magazine din altă țară :), de o plimbare cu trenul (poate până la Nădlac), de camera de cămin și tot ce vine la pachet cu asta, de un bol cu vișine de la copacul din spatele casei.
Poate că, cel mai mult și mai mult, mi-e dor de mine înainte de mai 2011...

duminică, martie 31, 2013

Comeback

Îmi pare rău, nu pot să spun că examinatorul a fost o jigodie, nu pot să spun că eu am condus perfect și el m-a picat doar pentru că nu i-am dat șpagă, pentru că sunt femeie, pentru că am ochii verzi, pentru că aveam fes și ar mai fi... Omul ăla a fost mai înțelegător și mai răbdător decât a fost instructorul meu pe durata întregii școlii. Și-a luat din timpul lui să-mi explice unde și de ce greșesc și, ce-i mai important, mi-a explicat ce trebuie să fac pentru a-mi îndrepta greșelile.
Îmi pare rău că nu reacționez bine la încurajări și vorbe de duh. Știu că oamenii ăia dragi au încercat să-mi fie alături cum au știut ei mai bine, dar mie nu-mi fac bine încurajările. Prefer un emoticon :( primit într-un mesaj, prefer oamenii care știu să facă haz de necaz și mă ajută să râd de toată tărășenia (cacofonia e intenționată, deși mie îmi place să cred că e aliterație :P), ador oamenii care știu ce să spună ca eu să nu mă pot opri din râs tocmai atunci când îmi vine să plâng. 
Îmi pare rău că nu am fost mai stăpână pe mine, că nu am știut să-mi gestionez emoțiile și să mă controlez, că sunt prea emotivă și sensibilă, că stau îmbufnată toată ziua atunci când ceva nu iese cum vreau, dar nu am știut niciodată să fiu altfel decât exigentă cu mine însămi și doar n-o să încep acum să mă schimb. :) 
Îmi pare rău că am pierdut o zi întreagă stând îmbufnată și fără chef, că am uitat că au fost situații mult mai grave și dificile în care mi-am păstrat cumpătul și am fost mai curajoasă, că sunt motive mult mai importante pentru care să plâng, dar încă nu am învățat să reacționez altfel.
Și pentru că sunt și lucruri pentru care am uitat să fiu recunoscătoare: mulțumesc pentru zumba (sper că te recunoști că dacă nu îmi povesteai tu n-aș fi aflat niciodată), mulțumesc pentru prăjitura aia făcută în casă așa cum numai tu știi să o faci, mulțumesc colegelor în preajma cărora nu pot să fac altceva decât să râd cu gura până la urechi, mulțumesc colegei mele de cameră, an și specializare pentru răbdare atunci și acum... 
- Iubitule, zi-mi ceva ca să mă simt femeie.
- Nu știi să parchezi. 

P.S. „Până și câinele are blog, tu când ai de gând să mai scrii pe-al tău?” Mulțumesc pentru impuls.