vineri, august 16, 2013

Mulțumesc, Ana

Nu am știut niciodată să alerg după autografe și nu mi-am strâns niciodată destul curaj pentru a sta de vorbă cu vreun cântăreț pe care îl admir. Până acum câțiva ani, într-o seară de mai când, după ce am văzut la Ana, am luat un bilețel și am scris numele unei melodii, bilețel pe care i l-am întins lui Mircea Vintilă, iar el s-a întors către noi și a dat aprobator din cap. Iar aseară, tot la întrebarea/îndemnul Anei am făcut poze cu Mircea Vintilă.
Abia am reușit să îngân un bună seara, iar până să mă dezmeticesc aveam și adresa de e-mail ca să-i trimită Ana pozele pentru „pagina de facebook”. 


marți, august 13, 2013

Pep talk

Știu că am mai scris/spus despre asta, dar simt nevoia să mă repet. Nu îmi place să fiu încurajată, îmbrățișată, ținută de mână, pupată sau alte asemenea (excepțiile - atunci când e cazul - le fac eu cunoscute dacă simt nevoia) atunci când am o stare... mai puțin fericită. Nu-mi place să primesc discursuri motivaționale, nu vreau să știu cât de bine o să(-mi) fie într-un viitor apropiat, nu vreau bătăi pe umăr, nu vreau să aud cât de năpăstuiți sunt alții și cât de norocoasă sunt eu și care ar trebui să fie cantitatea de recunoștință pentru fiecare centimentru pătrat de noroc cu care am fost înzestrată, nu-mi plac cuvintele goale și lipsite de semnificație (mai rău îmi fac) spuse doar pentru că așa cere vreo convenție socială la care nu mi-am exprimat vreodată acordul de a lua parte. Nu-mi plac exprimările standard în situații neplăcute, cum ar fi „condoleanțe”, nu suport cuvântul și nu-l folosesc, prefer să vorbesc despre vreme sau să fac glume... proaste.
Având în vedere și luând în considerare cele de mai sus, eu nu știu să încurajez, să spun că va fi bine, să înșir tot felul de citate sau discursuri motivaționale, nu știu să transmit energie pozitivă și să zâmbesc cu toată faianța în timp ce spun cât de bine și frumos se vor aranja toate într-o zi, nu vreau să aud de legea compensației - nu înțeleg de ce nu le putem avea pe toate și ce e rău în asta, nu știu și nici nu vreau să știu cum să deschid gura doar ca să spun nimic în speranța că ăla de aude ce zic eu se va simți mai bine și toată durerea va dispărea. Yeah right!
Mai bine tac, dar după ce omul ăla știe că se poate baza pe mine pentru orice, oricând, oriunde și dacă va simți nevoia voi și demonstra asta.
P.S. Știu că n-o să fii bine o vreme, știu și înțeleg asta, dar mai știu că gropițele alea ale tale :P arată foarte bine când zâmbești și-o să ai motive să (mai) zâmbești.

marți, august 06, 2013

Gânduri rătăcite

”Happy is the heart that still feels pain” cântă Ingrid Michaelson în urechea mea, dimineața (în timp ce alerg către serviciu pentru că mereu sunt în întârziere) și mi-a tot rămas chestia asta pe neuron. Evident, nu am avut timp să scriu despre asta între toate chestiile inutile pe care le las să-mi mănânce timpul, entuziasmul și energia. *O colegă îngrijorată de lipsa mea de energie îmi spunea că starea asta ar putea fi primul semn de depresie. O fi, nu zic că nu, dar mie mi-au venit în cap alte explicații pentru starea asta a mea din ultima vreme.*
Revenind la versul de la început, că despre el pornisem rândurile astea, prima dată mi s-a părut că nu aud bine. Cum vine asta cu fericirea și durerea în aceeași propoziție când eu știu niște vremuri în care aș fi fost fericită dacă aș fi fost amorțită și atât, fără sentimente și, mai ales, fără alea care ar implica și durere.
Am realizat, apoi, că sentimentele - fie ele plăcute sau nu - îți amintesc că trăiești, că dincolo de rațiune și logică există acel „je ne sais quoi”, partea aia din tine pe care nu o poți explica, de care nu poți fugi, acea parte din tine care te ajută să găsești resurse chiar și atunci când crezi că ele nu există, partea aia care tresare la primele acorduri ale unei melodii pe care n-ai mai ascultat-o demult, dar pe care o recunoști din primele secunde, partea aia pe care ai vrea s-o urmezi lăsând logica și rațiunea într-un labirint, partea aia pe care o suprimi și o ascunzi prin vreun cotlon ca nu cumva să iasă din tiparele în care oricum nu intri pentru că știi că different is good.
Cam așa și cu fericirea, o vânezi pentru că asta se presupune că ar fi rostul vieții ăsteia și te trezești într-o zi că nu e chiar așa, că sunt lucruri mai importante decât mult-aclamata fericire, că nu e chiar ce sperai că o să găsești atunci când o căutai în locuri „insalubre” și poate ar trebui să-ți îndrepți privirea către acele lucruri care îți amintesc că trăiești.
Happiness is overrated.