miercuri, noiembrie 12, 2014

Titlu :)

Citeam „Jurnal”-ul Oanei Pellea și plângeam fără să mă pot opri... nici din citit și nici din plâns... și mă întrebam de ce simt oamenii nevoia să scrie despre sentimentele care îi încearcă atunci când moare un om care le e drag. Mă întrebam chestia asta în timp ce îmi aminteam că și eu am simțit nevoia să scriu atunci când a murit tata și încă mai simt nevoia asta din când în când, când doare prea tare... 
Tot în cartea Oanei Pellea (poate ar trebui să actualizez lista cu cărți citite, să pară că nu stau degeaba :)) ) m-am identificat cu o chestie: scriu atunci când sunt supărată, revoltată, nervoasă și mai puțin atunci când sunt fericită, atunci când sunt fericită prefer să trăiesc momentele alea și atât. Poate pentru că folosesc scrisul ca un mod de a mă elibera de tot ce mă întristează, scriu în încercarea de a scoate în exteriorul meu tot ce nu mai vreau să simt, iar atunci când sunt fericită vreau să-mi rămână în suflet, să nu împart cu nimeni, să țin pentru mine - egoist și pueril (cine-i mic și egoist?)... 
Sunt o creatură ciudată, din-aia care are pachete de tigări goale de-acum 7 ani sau care încă mai păstrează prin sinapse date și melodii și oameni și întâmplări care i-au făcut sufletul să tresară... și le păstrez pentru că nu știu să fac altfel, știu doar să colecționez obiecte cu valoare sentimentală și trăiri și gânduri... păcat că am uitat să-mi materializez gândurile și să le împart și cu alții, dar poate că și asta e ca mersul pe bicicletă și o să reiau și acest obicei, mai stângaci la început că așa e orice început.
N-am să scriu despre ziua/seara asta poate pentru că e felul meu de a scoate limba la voi (vă știți voi că doar ați fost în Geenie) sau poate vreau să păstrez doar pentru mine râsetele și sentimentul plăcut pe care l-am avut sau poate ar merita o postare separată și nu am starea necesară acum sau inspirația...

vineri, noiembrie 07, 2014

Fără titlu :D

Colegul care îmi spune „Iulia”, singurul om de altfel care folosește acest prenume când e vorba despre mine, atmosfera plăcută și atât de înțepătoare în care m-am regăsit și în care m-aș mai vedea, frânturi din vremuri uitate: Leibniz și monada lui, Xantipa a lu' Socrate, Platon și lucrurile care-și pierd însemnătatea rostindu-le, gânduri și frământări specifice acelei perioade; dorința de a mă apuca din nou de scris, nevoia de a-mi vedea gândurile pe o foaie de hârtie - fie ea și pe ecranul laptopului, muzica pe care o ascult, aparatul foto pe care îl uit acasă nepermis de mult, oameni care mă întreabă ce s-a schimbat după nuntă și răspunsul care vine automat: nimic, cu toate că în capul meu greul abia acum începe, ochelarii care-mi schimbă perspectiva, oamenii fără de care nu mă imaginez, priveliștea pe care vreau s-o schimb, golul omniprezent cu care am învățat să conviețuiesc, soarele care m-a încălzit, Alin care m-a hrănit, Laurențiu care (mi-)a lipsit și gândul la Aura, verigheta pe care n-am mai uitat-o acasă și inelul care acum e pe inelarul drept...
Toate astea azi.

luni, aprilie 07, 2014

Shuffle

Prea mult timp liber la dispoziție pe care nu știu încă să-l gestionez, un domeniu nou și divers despre care învăț, descoperiri referitoare la nunți (varianta aia simplă pe care mi-o doream a sărit de mult din schemă) și tot ce implică, revederi și reacții neașteptate, cărți care stau răbdătoare lângă pat așteptând să fie citite, melodii pe care le fredonam prin tinerețile mele la care am uitat cuvintele, stări pe care nu reușesc să le semnific, cuvinte peste care nu pot să trec și care se transformă în revoltă și încrâncenare, un dor inimaginabil de locuri și oameni noi, mi-e dor să fiu uimită de lucruri frumoase nu de opusul lor, vreau să simt că dețin controlul, șofatul care îmi scade încrederea în propriile abilități, telefonul șmecher pentru care mă simt vinovată uneori, un amestec neomogen care mă divide fără să mă mai lase să mă adun și să mă regăsesc, un blog pe care îl neglijez din lipsă de cuvinte potrivite, și-ar mai fi...

duminică, aprilie 06, 2014

Oglindă

Nu reușesc să înțeleg câteodată de unde vin tupeul și neobrăzarea unora de ar trebui să-i numesc semeni și cât de gros tre' să fie stratul de șoric ca să poți avea un asemenea comportament. Să poți spune, cu zâmbetul larg pe buze, unui om câte-n lună și în stele cu o ipocrizie și un tupeu fără să ai o umbră de rușine. 
Și ce mă supără cel mai tare e neputința mea de a ignora asemenea specimene, mai ales că le pot observa în libertate, acolo unde există oameni dragi pe care încearcă să-i păcălească și pentru ce? Să-ți poți spune seara povești despre cât de bun și pur ești, să te păcălești că vrei doar binele celor din jur, că iubirea față de semeni te ajută sa faci totul, să-ți construiești masca fără de care n-ar fi vreun suflet pe lumea asta care sa te vrea în preajmă. Culmea e că sunt și oamenii care refuză să creadă ca ai purta vreo mască și te cred bun și sensibil și așa reușești să îți găsești câte un grup pe lângă care să te aciuezi. 
Până când? Cât mai poți să te prefaci? Mărturisesc cu revoltă și o doză de furie că îmi doresc să fiu lângă tine atunci când o să cadă masca, să-ți întind o oglindă...