marți, iulie 19, 2016

Motherhood... my two cents

Am fost intrebata de ce nu scriu despre experientele mele din sarcina, nastere, alaptare si, mai nou, diversificare si m-am trezit ca am ramas cu gandul la un raspuns.
Cred ca nu am scris pentru ca fiecare dintre etapele descrise anterior sunt unice pentru fiecare femeie care a decis sau careia i s-a intamplat sa ramana insarcinata. ("Cine mai face copiii neplanificati in 2015?" a ramas un inside joke si nu face obiectul acestor randuri. :))) ) Este adevarat ca sunt si lucruri comune femeilor care devin mame, dar asta nu inseamna ca experienta mea poate fi vreun etalon sau vreun sablon. Si totusi... poate pentru ca simt nevoia sa nu uit niste treburi, pentru mine a fost cam asa... Disclaimer: povestirile de mai jos sunt descrise asa cum au ramas ele in memoria afectiva.
Sarcina: Primele 5 luni le-am petrecut cu capul in wc si ma simteam mai mereu sleita de puteri, tafnoasa, pusa pe harta si cu o constanta senzatie de foame care era satisfacuta doar pentru 10-15 minute ca mai apoi sa stau in genunchi si sa vomit tot ceea ce mancasem. Nu am inteles unde era "fericirea care ti se citeste pe chip, privirea luminoasa si plina de implinire" despre care tot citeam pe site-uri de profil. In urmatoarele 4 luni, m-am simteam greoaie, fara pofta de mancare, cu arsuri gastrice dese si iritante si ingrozita de nastere. Rational eram constienta ca e un proces natural prin care omenirea se tot perpetua de mii de ani, emotional eram ingrozita si nu intelegeam de ce nu s-a gasit o metoda mai blanda in decursul atator ani de evolutie.
Nasterea: Oricat am citit si mi s-a povestit despre trebusoara asta, am constat ca nimic nu te pregateste pentru proba practica. Am tot fost intrebata despre durere si alte alea, dar detaliile sunt un pic "blurate" in ceea ce ma priveste. Marturisesc ca imi amintesc ca m-a durut, ca m-am intrebat cu ce-am gresit atat de tare in viata asta de simt durerile alea si ca am implorat divinitatea sa nu ma lase sa mor si ca mi-a trecut prin minte posibiltatea unor resentimente fata de "flacau" pentru durerile simtite (n-a fost cazul), dar nu pot sa spun ca imi amintesc intensitatea. Iar dupa expulzie, in timp ce asistenta era ocupata sa repare pagubele provocate de venirea pe lume a flacaului, eu incercam sa-i spun bancuri, lucru la care nu ma pricep deloc. :))
Alaptarea: Inceputul nu a avut nimic din legendele despre ora magica si alte asemenea povesti care sunt doar pe hartie in maternitatile din Romania. In primele 24 de ore, am stat langa copilul meu doar cateva minute, timp in care asistenta a constat ca nu i-au fost curatate corespunzator caile aeriene si trebuie tinut sub observatie la "neonato". Pana a doua zi, cand mi l-au adus, nu am primit niciun update despre starea lui sau vreo explicatie cu privire la ce se intampla cu el. Si nici atunci nu a fost nimeni generos cu raspunsuri sau vreo vorba buna, mi-a fost incredintat cu mentiunea ca trebuie tinut cate 15 minute la fiecare san si la un interval de 2-3 ore si asta a fost tot "instructajul". Asta a fost contextul in care am inceput eu alaptarea. A fost greu la inceput si la o zi dupa ce am ajuns acasa am avut parte si de "furia laptelui" denumire tare potrivita situatiei. Am incercat cu masaje sub apa calda, comprese calde, varza pusa pe sani si muls cu pompa (mulsul a fost cea mai neinspirata metoda pentru ca nu a facut altceva decat sa creasca productia de lapte si sanii sa fie si mai durerosi), nimic nu parea sa functioneze si sanii erau din ce in ce mai mari si mai durerosi si ma intrebam daca o sa ies vie si din treaba asta. Am fost salvata de notitele luate la un curs despre alaptare la care am fost impreuna cu prietena mea care a nascut fix la o saptamana dupa mine. Am renuntat la alaptatul la program, la cele 15 minute pe ceas la fiecare san si am lasat bebelusul sa faca ce stia el mai bine atunci si a mers. A durat cateva cateva zile, dar sanii au devenit moi fara sa raman fara lapte si am reusit, impreuna cu flacaul, sa trec si peste asta.
Din nefericire, a urmat si o perioada de "cadere a personalitatii" asa cum a numit-o Alin in incercarea lui de a fi bland cu mine. Peste toate astea, aveam dureri si de la cusaturile post nastere si am inceput sa ma simt un soi de prizoniera, nu iesisem de 3 saptamani din casa si cum treaba cu puseurile nu e doar un zvon rautacios, ajunsesem sa ma simt un soi de robotel care trebuia sa hraneasca bebelusul, sa-l schimbe si sa-l linisteasca pana adoarme ca apoi sa o ia de la capat. La capat a ajuns si rabdarea mea, intr-o zi in care am crezut ca daca n-o sa ies din casa, o sa-mi pierd mintile. Asa ca am iesit din casa, dupa ce am alimentat mancaciosul, pana la magazinul de la colt unde am mers sa cumpar servetele umede si protectii pentru sutien (destept om ala care s-a gandit sa le inventeze). Pe de o parte, m-a linistit iesirea aia, dar am stat tot timpul cu inima la gat ca eu nu sunt langa el si o sa se simta abandonat de ma-sa fix in momentele alea nasoale cand pe el il supara puseul.
M-am intors acasa hotarata sa nu mai plec de langa el, dar fiind mai mereu flamanda, insetata, obosita, nedormita si cu vezica pe cale sa explodeze, pierdeam destul de repede resursele necesare pentru a raspunde nevoilor unui bebelus aflat intr-o continua adaptare la mediul neprietenos din punctul lui de vedere. Nici acum nu stiu de ce nu dormeam si eu o data cu el sau ce anume faceam asa important, dar m-a salvat, din punctul asta de vedere, rabdarea lui Alin si cartea Ioanei Chicet Macoveiciuc - Am sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda.
Diversificarea: Alta piatra de incercare si o etapa foarte controversata si plina de legende. M-am documentat si instinctul m-a dus catre versiunea clasica: piureuri de legume si hranirea cu lingurita. Am si avut noroc pentru ca bebelusul, fire curioasa si mancacioasa, a avut un start bun: nu a refuzat cele cateva lingurite de piure de pastarnac, s-a strambat el un pic si a facut cateva grimase simpatice (prinse intr-un filmulet realizat cu aparatul foto montat pe trepied, cum altfel?!?), dar a mancat fara probleme. Asta pana am ajuns la fructe, dupa 7 luni. Eu ma temeam ca o sa dea de gustul dulce si va fi un chin cu legumele, dar, spre surprinderea mea, are zile cand refuza fructele si infuleca legumele cu o viteza si o placere cum nu prea am mai vazut la alti bebelusi. E adevarat ca abia am inceput diversificarea si e un proces care va dura, dar sper sa ramana la fel de curios, macar cu legumele daca din celelate nu prea vrea sa guste.
Cam asa a fost pentru mine, pana acum, experienta asta si nu stiu daca o sa mai scriu despre subiectul asta, dar ma bucur ca intrebarea aia mi-a dat impulsul necesar de a mai scrie aici. Va urma... :)

joi, aprilie 28, 2016

Fie ca sarbatorile sa ma lase in pace!

"Sa faci macar un kil de cozonac, sa miroasa si la tine in casa a cozonac, c-asa-i la Pasti" imi spune cineva bine intentionat. Lasand la o parte faptul ca Alin e cel care face prajituri/cozonac/cornuri si Pastile sunt despre ALTCEVA, eu nu vreau sa miroasa a mancare in casa, chiar daca mancarea aia e cozonac. 
Nu inteleg de ce sarbatorile astea religioase, care ar trebui sa fie un prilej de liniste spirituala si introspectie, sunt pentru romani motiv sa-si umple cosurile de cumparaturi, sa se calce pe bataturi si nervi la piata sau supermarket (uneori cheltuind bani pe care nu-i au, dar asta e alta poveste). 
Mie nu-mi place cand miroase a mancare in toata casa, nu-mi place sa fac cumparaturi cand sunt magazinele pline de oameni dornici de papornite pline de mancare care vor ajunge la gunoi dupa cateva zile, eu nu vreau sa fac cinci feluri de mancare ca sa le asezonez apoi cu triferment, rowacol, colebil si mai stiu eu ce enzime pancreatice pentru care se fac diverse reclame (tampite) la tv. 
Asa ce dau unii iama in cele "bucate traditionale" in preajma sarbatorilor, de zici ca in restul anului mananca doar miercurea si vinerea (si atunci se multumesc cu gaura din covrig).
Recunosc ca, in preajma unor asemenea evenimente, ma gandesc serios sa emigrez intr-o tara in care opulenta si imbuibatul cu mancare nu e un sport national, o tara in care fiecare eveniment din viata unui om, de la nastere la moarte, nu trebuie sa fie asezonat sau validat de cate 5-6 feluri de mancare, unul mai plin de carne si dulciuri ca altul. Plus ca mintea mea neodihnita ( de la atat nesomn) nu poate sa priceapa de ce suferinta, moartea si invierea (asa cum sunt ele propovaduite si descrise pentru cine crede) sunt un motiv pentru a oferi cadouri si a cauta oua de ciocolata!!!!!
Sunt dupa doua nopti nedormite si o zi plina de evenimente care m-au secatuit si de ultima farama de energie si nu mai am rabdarea/dorinta/nervii de sarbatori "romanesti" asa ca va rog sa ma lasati in pace, sa nu-mi dati tag in poze cu iepurasi dragalasi care stau pe oua si poate o sa reusesc sa si dorm 3 ore legate.